Proşti, da’ mulţi: hai să vorbim discuţii pe tema psihologie, psihiatrie, psihoterapie (I)

Dacă tot mi-am făcut intrarea în blogosferă, m-am gândit să fac o vizită pe la co-bloggeri, să văd ce şi cum mai scrie lumea. Bineînţeles că m-am oprit cu mare interes la cei mai mari şi mai deştepţi decât mine, care au experienţă în blog-uială, că nu mă consider autodidact în domeniul ăsta. Ei bine, am constatat că în top-ul blog-urilor un loc de cinste îl ocupă “construcţiile” cu specific creştin-ortodox. Nici o problemă până aici. M-am apucat să citesc. Şi m-am aşezat automat în colţ, cu genunchii pe coji de nucă: se pare că sunt oaia neagră (ca profesionist şi ca blogger), pentru că majoritatea ridică în slăvi dogmatica ortodoxă şi mitraliază psihologia cu o energie nemaipomenită. Nu spun nume, că nu-i frumos.

Dar pentru că nu m-a învăţat mama să tac şi să înghit, am căutat pe un forum creştin-ortodox (unul foarte populat şi variat, că de asta l-am ales) dezbateri cu privire la orice ţine de psihologie. Cine caută, găseşte (şi nici n-a durat mult). Comentariile găsite sunt mult prea faine ca să nu fie publicate; asta am şi făcut în cele ce urmează. Pentru a nu strica originalitatea lor, le-am lăsat aşa cum “le-a făcut mama” (cu tot cu greşeli de ortografie şi exprimări ciudate); dar pentru că uneori degetele mele sunt năstruşnice, am adăugat nişte umile comentarii personale. Fragmentele cu litere îngroşate îmi aparţin.

So, people, enjoy!

 

 

Constructia mentala

 

 

PRIMUL EPISOD: PSIHOLOGIE SAU ORTODOXISM?

Punctul de pornire arhicunoscut: Intrebare: Daca am o problema, spuneti-mi, va rog, la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

Răspunsurile (aproape unanim): la un preot, desigur…

Şi motivele:

1. Psihologia dăunează grav sănătăţii: Psihologia, care din cate stiu eu a inceput cu dl. Freud si a continuat cu dl. Jung, a facut multe rele pt om. Dar iarasi daca va uitati dintr-un punct de vedere istoric, pana si acolo se cauta omul, isi cauta adevarata sa fiinta si va spun sunt multi psihologi care gasesc si descopera adevaruri, insa doar franturi de adevaruri puse in dezordine, adevaruri care daca le analizati veti constata ca erau deja cunoscute candva in Biserica Ortodoxa si spre rusinea noastra nu le mai traim, nu le mai aplicam cum se cade.

2. Psihologul e un afacerist împuţit, care te tromboneşte ca orice Mama Omida: (…) iar psihologul nu este decat un om care iti pune ceasul atunci cand intri la el in birou si apoi iti spune si tariful sedintei 😉 si bineinteles ca o sedinta nu va fi de ajuns si uite asa vei ajunge sa-ti dai tot salariul…

3. O perspectivă conciliantă: si preotul si psihologul sunt importanti. Mantuirea necesita un preot iar dezvoltarea personala un psiholog/ cunostinte de psihologie. Daca suferi de o anumita fobie psihologul de ex te poate ajuta mai mult decat un preot sau daca vrei sa-ti cunosti aptitudinile sa faci un test de personalitate, sa ti identifici spre ex anumite tendinte ascunse in subconstient etc Este la fel ca in controversa medic/ preot. Daca te doare maseaua unde te duci? La un maslu sau la dentist.

4. DAR, să nu uităm operaţiunea “stigma”: Randurile tale denota ca nu ai fost niciodata intr-un „ospiciu de nebuni” din Romania ori alta tara „super dezvoltata”, ca sa te convingi de cat de putin ii poate ajuta psihologia si chiar psihiatria pe acesti sarmani pacienti rataciti cu sufletul si apoi cu mintea. E normal, fiindca problemele lor sunt aparute in partea nevazuta (suflet-pacate) unde are acces NUMAI Cel care i-a creat prin Darul Preotiei de Iertare a pacatelor, lucru pe care un psiholog/psihiatru nu o poate face! Cu siguranta nu e rau ca un Preot sa aiba cunostinte de psihologie, insa asta e doar pt o mai buna comunicare exterioara, caci baza ramane tot Taina Preotiei si Lucrarea Tainica din Nevazut si cu multa rabdare, in care daca nu Crezi nu te vindeci si nimeni altcineva nu te poate vindeca, vezi exemplele din psihiatrii… Deci consilierea umana de care amintesti, deci exterioara, nu ajuta in vindecarea partii nevazute, ca sa se ajunga la despatimirile de care zici d-ta, daca nu se tine cont de partea nevazuta unde, repet doar „Nevazutul” lucreaza prin Tainele Preotiei Ortodoxe. Mai pe limba ta! Doar „Spiritul” poate vindeca ceva spiritual! Si daca aici esti vindecat cealata parte vine de la sine pastrand linia Ortodoxa, deci fara sa fii nevoit sa apelezi la therapiile psihologiei etc. Cu siguranta multi din cei care posteaza aici au exemple practice traite de vindecare spirituala si chiar trupeasca, prin Tainele Ortodoxe din Biserica.

5. O remarcă diplomatică şi grijulie: diferenta dintre preot si psiholog este faptul ca psihologul nu-l poate ierta de pacate pe subiect… ceea ce, intr-adevar, e cel mai important, dar il schimb il poate ajuta sa-si indrepte pasii vietii.

6. Apel la bunul simţ: va rog, nu vorbiti fara sa stiti, nu vorbiti doar din auzite sau doar dupa impresii. Randurile tale denota ca rezumi toata psihologia la psihiatrie.tocmai de aceea e nevoie de un psiholog.. pt a nu ajunge la psihiatru.. daca tu vrei sa te schimbi, psihologul te ajuta in masura in care poate.. evident, si cu bunavointa ta. iar viata nu se rezuma doar la fapte bune/ fapte rele. spre exemplu, eu m-am dus la psiholog cand eram mica din cauza ca eram extrem de inchisa in mine.. si mi-a prins bine. si acum sunt inchisa, dar nu ca atunci; stiu cand sa vorbesc si cand sa tac (sper). din pacate, romanii inca mai au impresia ca psihologul e pt nebuni… intr-un fel e firesc sa gandeasca asa de vreme ce marea majoritate apeleaza la ei doar in cazuri extreme.

7. Care bun simţ? EREZIEEEEEE: Tratamentele psihiatrice sunt simple amagiri prin sedari prelungite si de multe ori omul e transformat in leguma, ori nu asta dorim. Depresia, banala depresie, neglijata sau tratata numai cu pastila miracol, poate degenera in afectiuni mai grave. Uitam in schimb de suflet, el nefind un organ vizibil, palpabil. Dar multe din starile noastre de dizconfort sunt tocmai din neglijarea sufletului, este ceea ce numim o stare sufleteasca proasta. Cauzele sunt multiple, dar cea mai frecventa este preocuparea obsesiva a noastra pentru cele materiale, flamanzind si vlaguind prin astfel de comportament, sufletul. Trupul, templul sufletului are cel mai mult de suferit , prin slabirea si imbolnavirea lui. Obsesia excesiva si de multe ori nejustificata pentru cele materiale este principala cauza a tuturor afeactiunilor. Imbuibarea permanenta, agoniseala excesiva, obsesia banului, uitatul peste gard, invidia asupra celor agonisite de altii , grandomania materiala in concurenta cu altii si alte cele, sunt calea sigura catre suferinta, catre nebunia ascunsa , catre o minte dezorientata, tulbure, rupta in cele din urma de realitate, o orbire a mintii intru cele cu adevarat folositoare. Ce poate face o amarata pastila in astfel de situatie ? Nimic, decat o drogare, o rupere si mai mare de realitate, o sedare prelungita, in timp ce sufletul e secatuit complet si flamanzit de cele duhovnicesti.

8. La tentativele repetate de comunicare cu sens şi conciliere a celor două opinii, persoana este ştampilată precum vita la abator: (…) mai ales ca esti o modernista intr-un fel si este foarte bine sa ai o personalitate a ta; Tineretea bat-o vina. Gata, gata, nu te mai aprinde asa. Totusi as adauga, credinta adevarata te ajuta imens in lupta cu patimile . In tim din ispita ai sa ajungi ceea ce trebuie si de fapt ceea ce ne dorim cu totii . Urmeaza-ti calea, fara a te justifica si mare atentie la mandrie! In rest sper sa nu ispitesti pe nimeni, decat la adevarata credinta ortodoxa….

 

 

Logica si argumentare

 

 

Si, la urmă aflăm că duhovnicul nu e om ca şi psihologul şi nu trebuie “băgat la grămadă” cu acesta (şi, atunci mă întreb, oare nu se prăbuşeşte toată premisa discuţiei, care se centra pe alegerea dintre cei 2?)

9. Asumarea vulnerabilităţii de către agresor (un mecanism arhicunoscut): M-ai ispitit. Esti multumita ? M-ai maniat si nu-ti mai dau nici un raspuns, atata timp cat nu intelegi ca Duhul sfant lucreaza prin mana Duhovnicului . Ti-am dat si citatul in sensul asta.

10. “Psiholoaga” rămâne fermă, dar civilizată: este dreptul fiecaruia sa creada ce vrea si sa marturiseasca ce doreste. imi plac discutiile in contradictoriu atunci cand sunt facute pe cale pasnica si mai degraba ma supara cel care sustine intruna si ma acuza ca ma agit si sunt suparata, cand de fapt nu-i deloc asa ca.. atentie la tonul linistit.

11. De fapt, era altfel: adică sfidatoare, agitată, rea şi înveninată (ca şarpele, sperietoarea biblică): Vezi, vezi ca esti agitata si gresesti. Insasi faptul ca mi te adresezi cu domnul in zeflemea, denota multa agitatie, rautate si inveninare. Aici indiferent de varsta nu ne adresam cu doamna, domnul, dar veninul din tine a iesit la suprafata intru neliniste si rautate. Este frumos ispito sa ai iesiri intru vrajmasie? Mandria te-a orbit atat de rau incat celui ce nu e in ton cu spusele tale il iei in batjocura. Invata la varsta ta sa asculti si invata de la cei ce au ani buni in fata ta, ca de buna cuviinta nici nu-ti mai spun. Bunul DUMNEZEU sa te lumineze!

12. Şi, după o îndelungată absenţă, reapare “tradiţia”: Psihologii din România se formeaza într-o facultate care nu e cea de medicina ci una combinata de sociologie si educatie: http://www.fpse.ro/.

Metodele si principiile psihologiei sunt gresite iar majoritatea psihologiilor sunt ciudati. Un mare procent sunt atei.

Cazuri concrete: psihologii moderni au distrus educatia copiilor:

– le stimuleaza mindria, trufia, parerea de sine, neascultarea de parinti, spiritul parintilor la autoritati

– lenea si trindavia este incurajata prin justificari prostesti, necrestinesti si anti-educationale, astfel schimbindu-le fundamental personalitatea

– psihologii cu falsitatea lor specifica sub pretextul ca ajuta familia mai mult o distrug, invrajbind sotii intre ei

– Nu accepta ideea demonizarii care face ravagii tot mai mult afectind mai ales pe copii

Cei cu pretentii de a fi crestini trebuie neaparat sa-si tina familiile departe de ei si sa se apropie de cele sfinte din Biserica.

13. Concluziile sunt servite pe tavă: Din ce am citit aici si din propria experienta eu constat urmatoarele… Psihologia/Psihiatria care nu tine cont de Dumnezeu mai tare stramba! Deci, sa te fereasca Dumnezeu sa ajungi pe mana alora far de Dumnezeu. Cred ca un viitor sanatos nu-l poate avea Psihologia/Psihiatria decat in combinatie cu o traire autentica ortodoxa.

 

 

Traire autentica ortodoxa

 

 

Ştiu de ce e important ca “trăirea” să fie autentică, dar încă am nelămuriri legat de condiţia sine qua non ca ea sã fie ortodoxă. Decid să scormonesc mai departe…

I’ll be bec…

 

Nihil sine ego

Sentinta

Monte Hristo

Am o minte bolnavă

Care mă ţine într-o viaţă

Obscen de sfidătoare.

Sunt orb sau beteag

Sau poate-am gâtul strâmb

De văd doar partea albă

A cărămizii

Din lobul meu stâng…

Dar poate deja soarele

Răsare între-ai mei solzi cerebrali –

Şi e-al meu bun privat

Iar sperma mea

S-a amestecat demult

Cu stelele…

Sau poate totuşi nu…

Cert este însă că

Am avut o unghie doar a mea

Pe care-am născut-o din sânge şi umbre

Şi care mă iubea ca o femeie –

Ciudat de intens şi de repede…

Aşa că am început s-o rod

Cu gândul la ploaie şi la galoşi,

La curbe de felină şi sâni de vinilină,

Cu fundul pe aceleaşi cărămizi

Neutru-binevoitoare.

Da, am auzit şi eu odată ca niciodată

Legende adevărate

Cu flori migratoare

Şi păsări de unică folosinţă.

Iar atunci când mă gândesc la ele

Şi când dinţii nu mai au treabă

Îmi pare că aud o respiraţie care

Îmi seamănă a plăcere, a tutun şi a om

Şi care vine

Din partea întunecată a cărămizii mele.

Aş putea să încerc să-mi conving soarele

Să-mi lumineze calea

Şi să-mi constrâng sămânţa astrală

Să se abţină de la fecundaţie.

Aş putea să încerc să-mi sap

O scurtătură până-n vecini,

Cu-a mea soră siameză – unghia-femeie care

Îmi eclipsează şi mintea şi potenţa.

Dar am renunţat de mult

Pentru că voinţa mi se opreşte în esofag

Şi continui să-mi rod unghia

Ca să-mi demonstrez mie însumi

Că exist…

 

Homo sum

A road less traveled

Before…

Unele vicii

O lună de răgaz mai vreau şi

Îţi promit că mă las de rele,

De joc, de somn, de luat pastile,

De mutat mobila prin casă,

De rahatul păsărilor

Şi de femeia preferată.

Te rog lasă-mă să mă las

De lene, de griji şi de pescuit,

De giugiulit copiii altora,

De tras la plug,

De scos măsele

Şi de visat la cai verzi pe pereţi.

Îţi dau şi frica de-ntuneric

Şi umbrele amiezii

Şi solzii de peşte de pe masă

Şi şoarecele mort din cursa mea

Şi ochiul, şi rinichiul

Şi sufletul, dacă vrei.

Dar, moarte, nu mă lua acum,

Mai dă-mi o luna, doctore,

O lună de cabluri şi dureri,

O lună de morfină,

De asistente intagibile

Şi de rude jelind.

Mai dă-mi o lună doar, o lună

Ca să-mi doresc să mor.

After…

 

http://mine-is-bigger-than-yours.blogspot.com/feeds/posts/default?alt=rss

Semper sint in flore

 

Protejand-o

Micul Print

Îmi şoptea…

Îmi şoptea că îi e dor

De răsuflarea mea cu gust infantil

De ochii de copil

Pe care îi lăsasem acasă

În glastră.

Îmi vibra…

Îmi vibra în rărunchi

Atingerea ei proaspătă şi rea,

Ea – conştiinţa mea

Exilată din spirit practic

Sub genunchi.

Se mişca…

Se mişca în bătaia ierbii rare

Cu sunete de geamuri sparte,

Din instinct de viaţă sau de moarte,

În cercuri lungi şi amare,

Ca mintea mea.

Îmi părea…

Câteodată, doar – mai ales in beznă –

Un mic şarpe nesătul, o caznă,

Un monstru dulce, părăsit,

Un copilaş răsărit

Aiurea.

Îmi plângea…

Ofta mereu că o doare

Când o pătrundeam în zori, la soare,

Cu lichidul vieţii mele

Cu oroare şi ardoare,

Ştiam prea bine, aveam nevoie

Nevoie de ea.

Acum îmi amintesc sau poate visez

Cum îi mângâiam borcanul,

O zi, o lună sau un veac,

Îl dezmierdam cu saliva mea,

Încercand să dau de miez,

De hrană, de leac.

Şi-aşa mă cobor din turn,

Cu ochii mei de sticlă, c-un deget nebun

S-o rup, s-o tai sau poate s-o culeg,

Să-i sug spinii, rădăcini să-i leg

Şi s-o scufund în serul meu

Din glastră.

Şi nu, nu-mi pasa c-o să moară,

Acum, peste o zi, o lună sau un veac

Că-i mută, tristă şi fecioară,

Că-i lângă mine, că-i încă-n sticlă,

Că-i adulmec coaja,

Că-i vin de hac.

Şi atunci, cândva, când o să moară –

Ridată, ruptă de chin şi împlinită,

Am să-mi fac una artificială,

Un iris din ochiul de copil,

Cu frunze de sticlă şi-albastru de metil,

O roză eternă şi banală

Care sa vina cu mine

Si dincolo.

Natura moarta cu metal si metil

http://mine-is-bigger-than-yours.blogspot.com/feeds/posts/default?alt=rss

Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli – Creştinismul ortodox şi alte religii

 

Perspectiva hinduismului asupra cosmogoniei

Dacă apelăm la ce ne spun cele mai multe şi mai “frecventate” pagini de inspiraţie creştin-ortodoxă de pe Internet, ajungem rapid la concluzia că ortodoxia este singura religie “bună”, adică adevărată, a.k.a. “Dreapta Credinţă”. Toate celelalte orientări, fără excepţie, sunt erezii sau abateri de la “Dreapta Credinţă”. Biblia este singura scriptură bona fide, iar reprezentarea biblică a fiinţei divine este singura reală, toate celelalte fiind “lucrări” ale diavolului, eternul antagonist. Dacă alegem să continuăm pe acest fir logic, realizăm evident că doar adepţii creştinismului ortodox se vor mântui, adică vor ajunge în Rai, celorlalţi fiindu-le sortit să ardă veşnic în flăcările Iadului, uşă-în-uşă cu Satana. Nimic mai simplu până aici. Dar, oare cum se face că, statistic vorbind, majoritatea oamenilor de pe Terra nu se supun credinţei ortodoxe? Şi problema n-ar fi atât de spinoasă dacă alte religii ale lumii ar rămâne în banca lor şi nu ar veni să “ia cu asalt” teritoriile creştin-ortodoxe, ameninţând să ne distrugă spiritul naţional creştin ortodox, proaspăt “revigorat”.

Într-un articol intitulat Asaltul hinduismului asupra creştinismului. Puterea zeilor păgâni aflat pe site-ul http://www.sfaturiortodoxe.ro/religiaviitorului4.htm (numele site-ului face orice prezentare inutilă), ne sunt înfăţişate doar câteva dintre numeroasele strategii “înşelătoare” ale acestei “epidemii” care este hinduismul, totul bazându-se pe “experienţa unei femei” care, deşi a urmat liceul într-o mânăstire romano-catolică, după multe căutări şi 20 de ani de “hinduizare” sistematică, s-a convertit la credinţa ortodoxă.

Având în vedere tonul oficial al articolului, se pare că actul apoteotic de convertire la “dreapta credinţă” îi conferă persoanei respective autoritatea de a critica hinduismul; în acest demers intervin ca “surse bibliografice” şi bază de argumentare deopotrivă anumite pasaje din Biblie, de genul: „Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli“ (Psalm 95,5).

Încă de la început se specifică clar faptul că educaţia catolică a contribuit la demascarea “înşelătoriei” hinduismului, cu efect întârziat, ce-i drept, dar 20 de ani trec repede când eşti cuprins într-un proces de “sinucidere spirituală”. Iată că şi după 20 de ani, acest sfârşit tragic îi pândeşte şi pe tinerii creştini din ziua de astăzi, cu atât mai mult cu cât hinduismul “s-a transformat într-o epidemie” şi “acum este necesara foarte multa inteligenta pentru a patrunde dogmatica hindusa”. Din nou, logica mă depăşeşte.Să vedem care sunt armele cu care hinduismul dă “asaltul”:

în primul rând “seducţia totală”, deoarece “încântă toate facultăţile sufletului, ca şi patimile lui, dar mai ales mândria” (din text deducem că această “seducţie” se referă în primul rând la eliberarea de vina păcatului strămoşesc şi de suferinţă); în al doilea rând “alternativele “valide din punct de vedere intelectual” la dogmele creştine”, cum ar fi: legea karmei, reîncarnarea, natura divină a omului ş.a.; în al treilea rând soluţionarea “problemei durerii printr-un raţionament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus” şi anume ideea că orice durere este o iluzie, privind prin prisma realităţii spirituale; în al patrulea rând suplinirea nevoii umane de a se perfecţiona, de a evolua, printr-o “educaţie în sistem guru” (exprimarea se apropie de limbajele de programare IT) şi “o dezvoltare progresivă a spiritualităţii umane”; în al cincilea rând, susţinerea relativismului cultural, bazat pe credinţa că Dumnezeu este acelaşi pretutindeni, fiecare popor având propriul său mod de a-L concepe şi a I se închina, iar “varietatea modurilor de închinare nu face altceva decât să contribuie la “îmbogăţirea” armoniei religioase generale” (aici avem de-a face cu esenţa ecumenismului, iar aşa cum o să observăm în capitolele următoare orice are tangenţă cu ecumenismul trebuie catalogat drept “erezie”); în cele din urmă ni se revelează cea mai puternică armă a hinduismului: pragmatismul său. Prin această metodă total ne-ortodoxă, în urma instrucţiunilor continue primite de la guru, “discipolul este continuu invitat să verifice noua filozofie prin propria experienţă”. Nimic rău până aici, dar autoarea impune următoarea completare: “Nimic nu este necesar să fie acceptat pe baza credinţei… [hinduismul] nu conţine nici un fel de taine sau mistere, ci doar un imens material ezoteric, aşa încât credinţa nu este câtuşi de puţin necesară”.

Din start fac abstracţie de exprimarea gramaticală; încerc să procedez la fel şi la capitolul logică simplă, dar nu reuşesc. Iată de ce:

• P1: Dogmatica hindusă necesită multă inteligenţă pentru a fi înţeleasă (probabil că necesită mai mult decât atât, având în vedere că hinduismul luat ca şi sistem filozofic este departe de a fi dogmatic);
• P2: Hinduismul “seduce total”;
• P3: Sistemul filozofic hindus este alcătuit din mai multe concepte, ce reprezintă “alternative valide din punct devedere intelectual” la dogmele creştine;
• P4: Sistemul filozofic hindus afirmă că suferinţa este iluzorie şi îşi sprijină afirmaţia prin argumente raţionale;
• P5: Hinduismul susţine că Dumnezeu este unul singur, indiferent de specificul cultural al fiecărui popor;
• P6: Practica hinduismului implică un guru şi o dezvoltare spirituală progresivă;
• P7: Discipolul primeşte continuu instrucţiuni religioase de la maestru sau guru;
• P8: Discipolul este continuu invitat să verifice filozofia prin propria experienţă.

Rezultă logic de aici:

• C1: Din moment ce înţelegerea dogmaticii hinduse presupune multă inteligenţă şi hinduismul “seduce total”, concluzionăm fie că adepţii hinduismului sunt foarte inteligenţi (de vreme ce au fost seduşi “total”), fie că hinduismul nu implică o “dogmatică” (în sensul ortodox al cuvântului) şi, prin urmare, autoarea şi-a irosit 20 de ani din viaţă pornind de la premise total greşite. Ambele variante au valoare logică.
• C2: Din moment ce există un sistem filozofic hindus, alcătuit din concepte specifice, şi acest sistem argumentează logic caracterul iluzoriu al suferinţei, concluzionăm că aceasta este valabilă şi în cazul celorlalte concepte specifice, deci întregul sistem filozofic hindus este fundamentat logic şi raţional.
• C3: Din moment ce hinduismul susţine ideea că Dumnezeu este unul singur, indiferent de spaţiu şi specific cultural, se presupune automat că punctul de plecare este credinţa în Dumnezeu.
• C4: Din moment ce discipolul, având ca punct de plecare credinţa în Dumnezeu, beneficiază atât de instrucţiuni teoretice, cât şi de verificări ale acestora în practica sa spirituală, toate acestea având ca scop dezvoltarea spirituală progresivă, concluzia logică este că, într-adevăr, nimic nu este necesar să fie acceptat DOAR în baza credinţei (aceasta fiind o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru evoluţia spirituală), iar implicarea în această ecuaţie a “tainelor sau misterelor” înlocuite de “materialul ezoteric” (termen foarte ambiguu) este total superfluă.

Dar, să revenim la articolul incriminator. Spre finalul pledoariei, sub acelaşi spectru al pragmatismului “înşelător”, autoarea se avântă în următorul raţionament logic: “Ţi se spune doar atât: ‘încearca si vezi daca merge’. Iar mentalitatea occidentală este evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de ‘ştiinţifică’. Dar aici urmează, inevitabil, o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste instrucţiuni se verifică într-adevăr (şi ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage concluzia că sistemul este adevărat şi, implicit, bun. Concluzia finală de „bun“ nu are însă cum să se impună cu necesitate, pentru că, dacă un sistem funcţionează, aceasta nu înseamnă că el este neapărat şi bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât, pur şi simplu, că el funcţionează, că instrucţiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvăţat să deosebească noţiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere şi o religie”.

Într-adevăr, din punct de vedere logic, raţionamentul este ireproşabil. Nelămurirea mea este legată de termenul “bun” şi valoarea de adevăr a acestuia; iar din ştiinţa mea toate definiţiile termenului sunt supuse relativismului, cu atât mai mult în situaţia în care termenul “bun” este asociat unei orientări religioase… Mai concret, ce se dovedeşte a fi bun pentru mine nu este neapărat bun pentru tine… Şi asta fără a adăuga faptul că, logic vorbind, dacă în timp se dovedeşte a fi bun pentru mine, devin convins de valoarea sa. Iar elementul principal al acestei convingeri nu se rezumă doar la “o verificare de ordin experimental-psihic”, ci se bazează în primul rând pe un demers care funcţionează şi oferă rezultate practice. Acest raţionament se aplică în majoritatea ariilor de funcţionare umană, nu doar în sfera religiei.

Aici ia sfârşit “asaltul hinduismului”, dar nu şi articolul propriu-zis, spre finele căruia se trece brusc la un alt “asalt”: de această dată al psihanalizei şi/sau psihoterapiei (atitudinea creştin-ortodoxă faţă de aceste concepte va fi dezbătută pe larg în capitolele viitoare). Critica se referă în primul rând la intenţia psihanalizei (bănuiesc că accepţiunea se referă la psihoterapia psihanalitică, caz în care termenii “psihanaliză” şi “psihoterapie” se suprapun) de a elibera “sufletul de sub complexul vinovăţiei, fără a face vreo referire la Hristos-Domnul”. Iar dacă această intenţie nu demonstrează prin ea însăşi influenţa negativă a psihanalizei (sau autoanalizei, nu e clar), se continuă la demolarea conceptului de sănătate mentală pe care “mulţi psihologi” se pare că îl definesc ca lipsă a unor “conflicte psihologice interioare, iar lucrarea psihoterapeutului asupra pacientului are drept obiectiv refacerea ordinii şi a echilibrului său sufletesc interior”. Iar pentru a săvârşi această “lucrare”, aflăm că “psihoterapia nu ia în considerare “cazul”, ci “psihobiografia” bolnavului.

Făcând abstracţie de termeni ca “lucrare asupra pacientului” sau “psihobiografia bolnavului” pe care mărturisesc că nu-i înţeleg, deşi sunt de specialitate, constat că mă depăşeşte însăşi esenţa acestor afirmaţii şi nu reuşesc să-mi dau seama de ce a fi sănătos din punct de vedere psihologic nu presupune echilibru interior, care este partea negativă a demersului terapeutic de a restabili acest echilibru şi care este diferenţa dintre un “caz” şi o “psihobiografie”. Îmi asum aceste limite şi, în lipsa unor explicaţii, aleg să nu continui argumentarea.

Cutia Pandorei

Dar articolul nu s-a încheiat şi constat din nou că dictonul “Cere şi ţi se va da” are aplicabilitate practică. Primesc explicaţii care îmi spulberă neclarităţile. Le voi prezenta succint:Din punct de vedere creştin, “sănătatea sufletului” (nu e clar dacă se referă la sănătatea mentală sau nu) nu se reduce doar la un echilibru psihologic, ci se menţine prin legătura cu Hristos.Sufletul este nemuritor prin har, iar “puterile sufletului, când activează conform firii, sunt sănătoase” (deduc destul de anevoios că “firea” reprezintă legătura cu Hristos). “Prin urmare nu putem concepe ca sufletul să fie şi sănătos, şi independent de Dumnezeu”. (Reformulare: fără a fi în legătură cu Hristos, sufletul nu poate fi sănătos – o concluzie logică şi plauzibilă, în ciuda faptului că nu reuşesc să-mi reprezint concret această legătură).

O dată înţeles “păcatul” psihanalizei (sau psihologiei sau psihoterapiei sau tuturor la un loc), adică abordarea sa reducţionistă şi superficială cu privire la sănătatea psihică, aflu că la baza lipsei sănătăţii sufletului, adică a fenomenului de boală, stă însuşi păcatul. Şi “necunoscute sunt căile păcatului”, pentru că: „Nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până se va opri prin puterea vindecătorului (a preotului duhovnic)“ (canonul 102 Trulan).

Ca remediu la îmbolnăvirea cu, de şi din păcat se remarcă “metoda ascezei creştine”, ce constă în “pocăinţă şi rugăciune, împlinirea poruncilor Mântuitorului” şi are ca finalitate conştientizarea “vulnerabilităţii sufletelor noastre” (care, deşi cu doar câteva rânduri mai sus, aveau atributul “nemuritor”, fiind create de Dumnezeu, în faţa păcatului îşi pierd într-un fel sau altul calităţile divine). Conştientizarea acestei “vulnerabilităţi de fond” (remarc suprapunerea cu termenul utilizat în etiologia psihiatrică) reprezintă cunoaşterea de sine la care nu se poate ajunge “doar prin raţionamente şi cercetări analitice” (cum face psihanaliza), “singura cale” de a o atinge având două condiţii necesare: purificarea minţii (orice ar însemna asta) şi “lepădarea de obişnuinţele păcătoase”.

Ultima frază a articolului are un impact teribil: “Vindecarea omului se realizează progresiv, străbătând cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti: curăţirea inimii de păcate, luminarea minţii şi îndumnezeirea”. Impactul nu este provocat de termenii arhaici greu de desluşit, ci de faptul că “vindecarea omului se realizează progresiv” (în traducere în sens evolutiv, ascendent), adică analog modelului hindus al “dezvoltării spirituale progresive”, atât de aspru criticat în cadrul aceluiaşi text. Cred că orice remarcă suplimentară este de prisos.

Promit să revin încurând cu noi materiale pe teme mai laice şi mai apropiate de creieraşele noastre înfierbântate. Stay tuned…

http://mine-is-bigger-than-yours.blogspot.com/feeds/posts/default?alt=rss