Nihil sine ego

Sentinta

Monte Hristo

Am o minte bolnavă

Care mă ţine într-o viaţă

Obscen de sfidătoare.

Sunt orb sau beteag

Sau poate-am gâtul strâmb

De văd doar partea albă

A cărămizii

Din lobul meu stâng…

Dar poate deja soarele

Răsare între-ai mei solzi cerebrali –

Şi e-al meu bun privat

Iar sperma mea

S-a amestecat demult

Cu stelele…

Sau poate totuşi nu…

Cert este însă că

Am avut o unghie doar a mea

Pe care-am născut-o din sânge şi umbre

Şi care mă iubea ca o femeie –

Ciudat de intens şi de repede…

Aşa că am început s-o rod

Cu gândul la ploaie şi la galoşi,

La curbe de felină şi sâni de vinilină,

Cu fundul pe aceleaşi cărămizi

Neutru-binevoitoare.

Da, am auzit şi eu odată ca niciodată

Legende adevărate

Cu flori migratoare

Şi păsări de unică folosinţă.

Iar atunci când mă gândesc la ele

Şi când dinţii nu mai au treabă

Îmi pare că aud o respiraţie care

Îmi seamănă a plăcere, a tutun şi a om

Şi care vine

Din partea întunecată a cărămizii mele.

Aş putea să încerc să-mi conving soarele

Să-mi lumineze calea

Şi să-mi constrâng sămânţa astrală

Să se abţină de la fecundaţie.

Aş putea să încerc să-mi sap

O scurtătură până-n vecini,

Cu-a mea soră siameză – unghia-femeie care

Îmi eclipsează şi mintea şi potenţa.

Dar am renunţat de mult

Pentru că voinţa mi se opreşte în esofag

Şi continui să-mi rod unghia

Ca să-mi demonstrez mie însumi

Că exist…

 

Homo sum