Semper sint in flore

 

Protejand-o

Micul Print

Îmi şoptea…

Îmi şoptea că îi e dor

De răsuflarea mea cu gust infantil

De ochii de copil

Pe care îi lăsasem acasă

În glastră.

Îmi vibra…

Îmi vibra în rărunchi

Atingerea ei proaspătă şi rea,

Ea – conştiinţa mea

Exilată din spirit practic

Sub genunchi.

Se mişca…

Se mişca în bătaia ierbii rare

Cu sunete de geamuri sparte,

Din instinct de viaţă sau de moarte,

În cercuri lungi şi amare,

Ca mintea mea.

Îmi părea…

Câteodată, doar – mai ales in beznă –

Un mic şarpe nesătul, o caznă,

Un monstru dulce, părăsit,

Un copilaş răsărit

Aiurea.

Îmi plângea…

Ofta mereu că o doare

Când o pătrundeam în zori, la soare,

Cu lichidul vieţii mele

Cu oroare şi ardoare,

Ştiam prea bine, aveam nevoie

Nevoie de ea.

Acum îmi amintesc sau poate visez

Cum îi mângâiam borcanul,

O zi, o lună sau un veac,

Îl dezmierdam cu saliva mea,

Încercand să dau de miez,

De hrană, de leac.

Şi-aşa mă cobor din turn,

Cu ochii mei de sticlă, c-un deget nebun

S-o rup, s-o tai sau poate s-o culeg,

Să-i sug spinii, rădăcini să-i leg

Şi s-o scufund în serul meu

Din glastră.

Şi nu, nu-mi pasa c-o să moară,

Acum, peste o zi, o lună sau un veac

Că-i mută, tristă şi fecioară,

Că-i lângă mine, că-i încă-n sticlă,

Că-i adulmec coaja,

Că-i vin de hac.

Şi atunci, cândva, când o să moară –

Ridată, ruptă de chin şi împlinită,

Am să-mi fac una artificială,

Un iris din ochiul de copil,

Cu frunze de sticlă şi-albastru de metil,

O roză eternă şi banală

Care sa vina cu mine

Si dincolo.

Natura moarta cu metal si metil

http://mine-is-bigger-than-yours.blogspot.com/feeds/posts/default?alt=rss