Clubul picioarelor inegale

“Ei sunt cuminţi…

Eu sunt nebun…

Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu

Poate că cel cuminte-s Eu –

Deşi de câte ori le-o spun,

Eu pentru ei… sunt tot nebun…”

Ion Minulescu

Fuseseră toţi trei la acelaşi medic, nici ei nu ştiau de ce. Dar cum erau prieteni, se îndemnaseră unul pe altul, pentru că, orice ar fi, a preveni o boală este mai bine decât a o trata. Fuseseră în trei zile diferite, le ore diferite, cu gânduri şi aşteptări diferite. Onorariul a fost acelaşi, la fel şi diagnosticul: toţi trei aveau un picior mai scurt decât celălalt; toţi trei se puteau mânri cu “avantajul” unei coloane dereglate şi cu o anarhie geneerală în întregul organism.

“Dacă nu te vei trata, vei ajunge să ţi se strâmbe coloana de tot şi nu se va mai putea face nimic… cel puţin nu fără durere”, îi spusese medicul fiecăruia în parte. Nici unul n-a zis nimic, fiecare a luat reţeta cu tratamentul-minune şi au plecat.

Când s-au întălnit apoi, s-au privit, curiozitatea le strălucea în ochi, întrebarea le stăruia pe limbă. Insă fiecare, ştiind că are un defect, evita să înceapă discuţia de teamă că îi va veni şi lui rândul mărturisirii. Stăteau într-un oarecare cerc, cu râsul spânzuratului imprimat pe faţă, şi tăceau. Nici unul nu ştia ce are celălalt, dar se temea de ce avea el în plus sau în minus. Când, într-un final,cel mai îndrăzneţ îşi spuse păsul, ceilalţi izbucniră într-un râs congestionat. Dar nu râdeau datorită defectului lor comun proaspăt descoperit, rădeau pentru a se apăra de frică – teama de a accepta ceea ce fuseseră dintotdeauna.

Societatea de deschise braţele şi-i acceptă în sânul ei, ştindu-i oameni normali şi cuminţi, fără calităţi şi fără defecte, cum s-ar zice cetăţeni model. Si îi iubea pentru că erau la fel ca ceilalţi, pentru că se integrau perfect în structura sa. Pentru că nu făceau niciodată mai mult sau mai puţin sau altceva decât trebuia. Pentru că nu aveau defecte, mai ales defecte.

„Am un picior mai scurt decât celălalt…”

„Piciorul meu drept nu e la fel cu cel stâng…”

„Picioarele mele sunt inegale…”

Cam aşa răsunară glasurile cetăţenilor model cu defecte noi… Mult după ce vocile lor se stinseră, ecourile continuau să pulseze. Ceilalţi rămaseră împietriţi. După o pauză relativ scurtă, ceilalţi cetăţenil model strâmbară din nas la unison şi murmurară: „Ghinion…” Apoi, strângându-şi graniţele şi ostoindu-şi dezamăgirea, societatea părăsi clubul celor trei cetăţeni ex-model, deveniţi peste noapte… altfel. De ce altfel? Pentru că aveau un picior mai scurt decât celălalt. Nu contează care, nu contează cât, nu contează de ce…

Treptat, cercul de prieteni se strânse şi se dizolvă cu totul, iar rudele se ţineau departe, dând totuşi câte un sfat-două, că doar aşa se face (cel puţin în rândul cetăţenilor-model). Cei trei rămaseră cu un gust amar, poate cu gol undeva înauntru şi cu un picior mai scurt decât celălalt – dintre toate cam singura trăsătură pe care o avuseseră dintotdeauna. Poate nu chiar dintotdeauna, dar oricum… de ceva vreme… Si totuşi, de ce nu-l observase nimeni?

Si aşa, întâi respingându-i, apoi uitându-i cu totul, societatea oamenilor cetăţeni-model şi fără defecte îşi continuă drumul spre perfecţiune stând pe loc, descoperind noi şi noi inegalităţi (poate nu chiar picioare, poate câte o mână, un sân sau un deget) care trebuiau eliminate. Iar piciorul mai scurt sau mai lung decât cel de lângă el devenise sperietoarea copiilor,a tunci când li se spunea: „Vezi, aşa păţeşti dacă nu o sculţi pe mămica!” Si, cine ştie, poate această boală chiar era contagioasă?…

Timpul trecea şi clubul picioarelor inegale, continuând să fie la fel şi totuşi altfel, dăinuia, acceptând în sânul său alţi bolnavi fără vreo boală, dar cu un picior mai scurt decât celălalt. Iar atunci când societatea oamenilor cetăţeni-model şi fără defecte ajunse să-şi elimine toţi exponenţii imperfecţi şi ne-model, rămase un mare… nimic; poate doar un gust amar şi frustrant şi cam atât. Atunci imperfectul deveni perfect şi o altă societate se născu, unde erau acceptaţi şi cei cu picioarele inegale. Astfel, clubul se dizolvă, iar ei continuară să trăiască într-o lume care acum îi accepta şi îi iubea pentru că erau ca ceilalţi – defecţi…

Proşti, da’ mulţi: hai să vorbim discuţii pe tema psihologie, psihiatrie, psihoterapie (I)

Dacă tot mi-am făcut intrarea în blogosferă, m-am gândit să fac o vizită pe la co-bloggeri, să văd ce şi cum mai scrie lumea. Bineînţeles că m-am oprit cu mare interes la cei mai mari şi mai deştepţi decât mine, care au experienţă în blog-uială, că nu mă consider autodidact în domeniul ăsta. Ei bine, am constatat că în top-ul blog-urilor un loc de cinste îl ocupă “construcţiile” cu specific creştin-ortodox. Nici o problemă până aici. M-am apucat să citesc. Şi m-am aşezat automat în colţ, cu genunchii pe coji de nucă: se pare că sunt oaia neagră (ca profesionist şi ca blogger), pentru că majoritatea ridică în slăvi dogmatica ortodoxă şi mitraliază psihologia cu o energie nemaipomenită. Nu spun nume, că nu-i frumos.

Dar pentru că nu m-a învăţat mama să tac şi să înghit, am căutat pe un forum creştin-ortodox (unul foarte populat şi variat, că de asta l-am ales) dezbateri cu privire la orice ţine de psihologie. Cine caută, găseşte (şi nici n-a durat mult). Comentariile găsite sunt mult prea faine ca să nu fie publicate; asta am şi făcut în cele ce urmează. Pentru a nu strica originalitatea lor, le-am lăsat aşa cum “le-a făcut mama” (cu tot cu greşeli de ortografie şi exprimări ciudate); dar pentru că uneori degetele mele sunt năstruşnice, am adăugat nişte umile comentarii personale. Fragmentele cu litere îngroşate îmi aparţin.

So, people, enjoy!

 

 

Constructia mentala

 

 

PRIMUL EPISOD: PSIHOLOGIE SAU ORTODOXISM?

Punctul de pornire arhicunoscut: Intrebare: Daca am o problema, spuneti-mi, va rog, la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

Răspunsurile (aproape unanim): la un preot, desigur…

Şi motivele:

1. Psihologia dăunează grav sănătăţii: Psihologia, care din cate stiu eu a inceput cu dl. Freud si a continuat cu dl. Jung, a facut multe rele pt om. Dar iarasi daca va uitati dintr-un punct de vedere istoric, pana si acolo se cauta omul, isi cauta adevarata sa fiinta si va spun sunt multi psihologi care gasesc si descopera adevaruri, insa doar franturi de adevaruri puse in dezordine, adevaruri care daca le analizati veti constata ca erau deja cunoscute candva in Biserica Ortodoxa si spre rusinea noastra nu le mai traim, nu le mai aplicam cum se cade.

2. Psihologul e un afacerist împuţit, care te tromboneşte ca orice Mama Omida: (…) iar psihologul nu este decat un om care iti pune ceasul atunci cand intri la el in birou si apoi iti spune si tariful sedintei 😉 si bineinteles ca o sedinta nu va fi de ajuns si uite asa vei ajunge sa-ti dai tot salariul…

3. O perspectivă conciliantă: si preotul si psihologul sunt importanti. Mantuirea necesita un preot iar dezvoltarea personala un psiholog/ cunostinte de psihologie. Daca suferi de o anumita fobie psihologul de ex te poate ajuta mai mult decat un preot sau daca vrei sa-ti cunosti aptitudinile sa faci un test de personalitate, sa ti identifici spre ex anumite tendinte ascunse in subconstient etc Este la fel ca in controversa medic/ preot. Daca te doare maseaua unde te duci? La un maslu sau la dentist.

4. DAR, să nu uităm operaţiunea “stigma”: Randurile tale denota ca nu ai fost niciodata intr-un „ospiciu de nebuni” din Romania ori alta tara „super dezvoltata”, ca sa te convingi de cat de putin ii poate ajuta psihologia si chiar psihiatria pe acesti sarmani pacienti rataciti cu sufletul si apoi cu mintea. E normal, fiindca problemele lor sunt aparute in partea nevazuta (suflet-pacate) unde are acces NUMAI Cel care i-a creat prin Darul Preotiei de Iertare a pacatelor, lucru pe care un psiholog/psihiatru nu o poate face! Cu siguranta nu e rau ca un Preot sa aiba cunostinte de psihologie, insa asta e doar pt o mai buna comunicare exterioara, caci baza ramane tot Taina Preotiei si Lucrarea Tainica din Nevazut si cu multa rabdare, in care daca nu Crezi nu te vindeci si nimeni altcineva nu te poate vindeca, vezi exemplele din psihiatrii… Deci consilierea umana de care amintesti, deci exterioara, nu ajuta in vindecarea partii nevazute, ca sa se ajunga la despatimirile de care zici d-ta, daca nu se tine cont de partea nevazuta unde, repet doar „Nevazutul” lucreaza prin Tainele Preotiei Ortodoxe. Mai pe limba ta! Doar „Spiritul” poate vindeca ceva spiritual! Si daca aici esti vindecat cealata parte vine de la sine pastrand linia Ortodoxa, deci fara sa fii nevoit sa apelezi la therapiile psihologiei etc. Cu siguranta multi din cei care posteaza aici au exemple practice traite de vindecare spirituala si chiar trupeasca, prin Tainele Ortodoxe din Biserica.

5. O remarcă diplomatică şi grijulie: diferenta dintre preot si psiholog este faptul ca psihologul nu-l poate ierta de pacate pe subiect… ceea ce, intr-adevar, e cel mai important, dar il schimb il poate ajuta sa-si indrepte pasii vietii.

6. Apel la bunul simţ: va rog, nu vorbiti fara sa stiti, nu vorbiti doar din auzite sau doar dupa impresii. Randurile tale denota ca rezumi toata psihologia la psihiatrie.tocmai de aceea e nevoie de un psiholog.. pt a nu ajunge la psihiatru.. daca tu vrei sa te schimbi, psihologul te ajuta in masura in care poate.. evident, si cu bunavointa ta. iar viata nu se rezuma doar la fapte bune/ fapte rele. spre exemplu, eu m-am dus la psiholog cand eram mica din cauza ca eram extrem de inchisa in mine.. si mi-a prins bine. si acum sunt inchisa, dar nu ca atunci; stiu cand sa vorbesc si cand sa tac (sper). din pacate, romanii inca mai au impresia ca psihologul e pt nebuni… intr-un fel e firesc sa gandeasca asa de vreme ce marea majoritate apeleaza la ei doar in cazuri extreme.

7. Care bun simţ? EREZIEEEEEE: Tratamentele psihiatrice sunt simple amagiri prin sedari prelungite si de multe ori omul e transformat in leguma, ori nu asta dorim. Depresia, banala depresie, neglijata sau tratata numai cu pastila miracol, poate degenera in afectiuni mai grave. Uitam in schimb de suflet, el nefind un organ vizibil, palpabil. Dar multe din starile noastre de dizconfort sunt tocmai din neglijarea sufletului, este ceea ce numim o stare sufleteasca proasta. Cauzele sunt multiple, dar cea mai frecventa este preocuparea obsesiva a noastra pentru cele materiale, flamanzind si vlaguind prin astfel de comportament, sufletul. Trupul, templul sufletului are cel mai mult de suferit , prin slabirea si imbolnavirea lui. Obsesia excesiva si de multe ori nejustificata pentru cele materiale este principala cauza a tuturor afeactiunilor. Imbuibarea permanenta, agoniseala excesiva, obsesia banului, uitatul peste gard, invidia asupra celor agonisite de altii , grandomania materiala in concurenta cu altii si alte cele, sunt calea sigura catre suferinta, catre nebunia ascunsa , catre o minte dezorientata, tulbure, rupta in cele din urma de realitate, o orbire a mintii intru cele cu adevarat folositoare. Ce poate face o amarata pastila in astfel de situatie ? Nimic, decat o drogare, o rupere si mai mare de realitate, o sedare prelungita, in timp ce sufletul e secatuit complet si flamanzit de cele duhovnicesti.

8. La tentativele repetate de comunicare cu sens şi conciliere a celor două opinii, persoana este ştampilată precum vita la abator: (…) mai ales ca esti o modernista intr-un fel si este foarte bine sa ai o personalitate a ta; Tineretea bat-o vina. Gata, gata, nu te mai aprinde asa. Totusi as adauga, credinta adevarata te ajuta imens in lupta cu patimile . In tim din ispita ai sa ajungi ceea ce trebuie si de fapt ceea ce ne dorim cu totii . Urmeaza-ti calea, fara a te justifica si mare atentie la mandrie! In rest sper sa nu ispitesti pe nimeni, decat la adevarata credinta ortodoxa….

 

 

Logica si argumentare

 

 

Si, la urmă aflăm că duhovnicul nu e om ca şi psihologul şi nu trebuie “băgat la grămadă” cu acesta (şi, atunci mă întreb, oare nu se prăbuşeşte toată premisa discuţiei, care se centra pe alegerea dintre cei 2?)

9. Asumarea vulnerabilităţii de către agresor (un mecanism arhicunoscut): M-ai ispitit. Esti multumita ? M-ai maniat si nu-ti mai dau nici un raspuns, atata timp cat nu intelegi ca Duhul sfant lucreaza prin mana Duhovnicului . Ti-am dat si citatul in sensul asta.

10. “Psiholoaga” rămâne fermă, dar civilizată: este dreptul fiecaruia sa creada ce vrea si sa marturiseasca ce doreste. imi plac discutiile in contradictoriu atunci cand sunt facute pe cale pasnica si mai degraba ma supara cel care sustine intruna si ma acuza ca ma agit si sunt suparata, cand de fapt nu-i deloc asa ca.. atentie la tonul linistit.

11. De fapt, era altfel: adică sfidatoare, agitată, rea şi înveninată (ca şarpele, sperietoarea biblică): Vezi, vezi ca esti agitata si gresesti. Insasi faptul ca mi te adresezi cu domnul in zeflemea, denota multa agitatie, rautate si inveninare. Aici indiferent de varsta nu ne adresam cu doamna, domnul, dar veninul din tine a iesit la suprafata intru neliniste si rautate. Este frumos ispito sa ai iesiri intru vrajmasie? Mandria te-a orbit atat de rau incat celui ce nu e in ton cu spusele tale il iei in batjocura. Invata la varsta ta sa asculti si invata de la cei ce au ani buni in fata ta, ca de buna cuviinta nici nu-ti mai spun. Bunul DUMNEZEU sa te lumineze!

12. Şi, după o îndelungată absenţă, reapare “tradiţia”: Psihologii din România se formeaza într-o facultate care nu e cea de medicina ci una combinata de sociologie si educatie: http://www.fpse.ro/.

Metodele si principiile psihologiei sunt gresite iar majoritatea psihologiilor sunt ciudati. Un mare procent sunt atei.

Cazuri concrete: psihologii moderni au distrus educatia copiilor:

– le stimuleaza mindria, trufia, parerea de sine, neascultarea de parinti, spiritul parintilor la autoritati

– lenea si trindavia este incurajata prin justificari prostesti, necrestinesti si anti-educationale, astfel schimbindu-le fundamental personalitatea

– psihologii cu falsitatea lor specifica sub pretextul ca ajuta familia mai mult o distrug, invrajbind sotii intre ei

– Nu accepta ideea demonizarii care face ravagii tot mai mult afectind mai ales pe copii

Cei cu pretentii de a fi crestini trebuie neaparat sa-si tina familiile departe de ei si sa se apropie de cele sfinte din Biserica.

13. Concluziile sunt servite pe tavă: Din ce am citit aici si din propria experienta eu constat urmatoarele… Psihologia/Psihiatria care nu tine cont de Dumnezeu mai tare stramba! Deci, sa te fereasca Dumnezeu sa ajungi pe mana alora far de Dumnezeu. Cred ca un viitor sanatos nu-l poate avea Psihologia/Psihiatria decat in combinatie cu o traire autentica ortodoxa.

 

 

Traire autentica ortodoxa

 

 

Ştiu de ce e important ca “trăirea” să fie autentică, dar încă am nelămuriri legat de condiţia sine qua non ca ea sã fie ortodoxă. Decid să scormonesc mai departe…

I’ll be bec…

 

Din lumea celor care cuvântă: The talk-show host

Vorba lunga - bogatia omului

Mă gândeam nopţile trecute (în parte datorită status-ului meu insomniac) la un fel de truism care a devenit foarte popular în zilele noastre: “N-ai facebook, nu exişti”. N-am de gând să dezbat aici cât de “true” e chestia asta, pentru că ţin la existenţa mea pe facebook şi, personal, vreau să exist în continuare. În schimb, în cursul unei recente discuţii pe teme literare (în care a apărut în mod evident şi Eminescu) mi-a picat o fisă:

În scrisoarea I, Eminescu zice:

“Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;

La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,

Altul caută în lume şi în vreme adevăr,

De pe galbenele file el adună mii de coji,

A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj (…)”

Ce deduc eu de aici nu ne face prea mare cinste. Noul nostru “act de identitate” (a.k.a. Facebook) e caracteristic muritorilor de rând; asta înseamnă că oricine ştie cât-de-cât să scrie şi să citească poate avea cont pe Facebook. Nu te prea face să te simţi special, aşa-i? Well… nici nu prea eşti; partea bună e că nu eşti singurul, noi toţi ne cam bălăcim în aceeaşi oală. Şi deşi toată lumea ştie că toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali ca alţii şi în principiu nimeni nu e de acord cu asta, cu un lucru trebuie să fim totuşi de acord: faptul că ai cont pe Facebook nu e un privilegiu şi nu te face faimos. Facebook-ul e pentru plebe. Pentru aristocraţi s-a inventat talk-show-ul.

Citez din “clasici”:

http://en.wikipedia.org/wiki/Talk_show

Vă mai amintiţi de Jerry Springer? Exact, un fel de “Dan Negru” al americanilor… o variantă ceva mai roşcovană, mai bine hrănită şi mai “alunecoasă”, dar în esenţă… el e: omul-orchestră care, pe lângă faptul că a fost implicat în politică, are origini evreieşti, nu s-a născut în ghetou şi n-a fost violat cu bestialitate, are tupeul de a fi… BĂRBAT! Ugghhh…Şi nu orice bărbat;  Da, da, e vorba de acelaşi “Dan Negru” al americanilor… care dacă înainte ţi-era oarecum indiferent, probabil că tocmai a avansat la statutul de “antipatic rău”.  Dramatic, nu? Şi mai dramatic sună în engleză:

In the middle of the people

 

And still Springer went where no man has gone before… competing against Oprah Winfrey (a.k.a. The Ultimate Talk-Show Mistress, The Mother Theresa of Entertainment, and so on)…

[Fast-paced instrumental music, background]

And the “Oscar” goes to… [Fast-paced instrumental music continues]

Guess who?… [Fast-paced instrumental music intensifies]

None other than… THE JERRY SPRINGER SHOW: “In 1997 and 1998, the show reached its ratings peak, at one point becoming the first talk show in years to beat The Oprah Winfrey Show” !!!

Pentru că Jerry nu este un bărbat oarecare, ci unul care a început să se joace de-a talk-show-ul nu prin a se da rotund cu celebrităţile invitate, cum au făcut (şi fac în continuare) alţi moderatori de succes, de genul: Jay Leno, Larry King, Jerry Lewis; ah, şi să nu-l uităm pe David Letterman, un fel de Tom Jones al divertismentului, sub aspect de “tinereţe fără bătrâneţe”; cred că taica Letterman este probabil primul (şi singurul) american care l-a citit pe Alecsandri, de vreme ce sufleteşte se simte ca un puber; potenţial de “teoria conspiraţiei” avem: ceea ce poate să implice faptul că “his role model” (că tot se poartă chestia asta) este nimeni altul decât Dan, căpitan de plai, veşnic tânăr şi ferice. Eh, tot mai bine decât Justin Bieber (despre promit cã voi scrie în curând)…

Observ acum că la majoritatea moderatorilor americani de succes, prenumele (nu contează dacă e cel real sau un pseudonim) se termină într-un “y” zglobiu… which adds to the flavor.

Da, e clar: „y”-ul te face mai familiar, mai lejer si, desigur, muult mai „cute” (bãnuiesc cã destui români ar fi foarte de acord cu mine). Dar, life’s still a bitch, deci „y”-ul vine la pachet OBLIGATORIU cu menţiunile: Un singur “y” ajunge. Fără 2 puncte. Fără plăcuţa cu nume care-ţi “ia ochii” când te intersectezi cu un Tir…. (aviz românaşilor noştri „beyond cuteness”);

Cu toate cã s-a dat dezlegare la „y”, nu toatã lumea are parte de ea. Excepţie face nimeni altul decât bietul David Letterman, care, deşi emană tinereţe şi spontaneitate prin toţi porii, trebuie să recunoaştem că s-ar demite în ultimul hal dacă s-ar reboteza ca… “Davey” (parcă scriam sus ceva de Justin Bieber…); pe lângă faptul că fantasma asta mă face să rânjesc ca un mic Mengele (imaginea veveriţoiului Davey, strămoşul faimoşilor Chip şi Dale, cu o voce care aduce nemaipomenit de bine cu Donald Duck şi cu atitudinea lui Daffy Duck, Bugs Bunny şi Tweety laolaltă); şi, perverşilor, Chip si Dale se numeau veveriţele alea cute şi asexuate din desenele animate, nu stripperii!

Lăsând psihopatia la o parte, realizez că o asemenea gafă ar putea fi cam singura care l-ar elibera pe Letterman de imaginea dezastruoasã câstigatã în episoadele cu Marylin Manson… Cum a dat-o în bară “Davey” al nostru? Simplu: făcând uz de tinereţea şi spontaneitatea, care am stabilit deja că îi curg prin vene, a fost suficient de neinspirat cât să-şi dezvăluie acea mică părticică de “moşulică libidinos şi adeziv” prin întrebările mai mult decât indiscrete adresate lui Manson; iar acestea puteau fi numărate pe degete. Farmecul lui Davey a început cu adevărat să “ţopăie” zglobiu o dată cu glumele grosolane, specifice puberilor cu vocea în schimbare care fac mişto de… orice. Davey e cu atât mai cool, cu cât nu numai că a transcins de mult vârsta consacrată bancurilor de genul, ci şi primeşte bani pentru asta… Which makes him even cooler than Chuck Norris (în cazul în care am spus o erezie, mă pocăiesc… sincer).

Din moment ce Davey e mai public decât Internetul, îmi permit şi eu să public (cu reverenţa cuvenită) câteva “zburdălnicii”:

 

Disastrous Interview

Late Show: Marilyn talks about his biography, and cracks jokes about makeup, killing the chicken, and setting the drummer on fire. (1999 Feb 19):

David Letterman:
(Laughs) Now…hmm…You and I are both from the midwest, you’re from Canton Ohio and I’m from Indianapolis Indiana and I’m guessing that’s about all we have in common. (Audience and DL laugh)
Marilyn Manson:
(Not laughing) Yeah, that’s right…
David Letterman:
Are you more of a guy like me, or your pretending to be not a guy like me? I don’t think anyone should be a guy like me, you understand what I’m saying?
Marilyn Manson:
I’m not sure if I understand the question….
David Letterman:
You’re not sure to underst… do you like bacon? (Audience laughs)
Marilyn Manson:
I like Bob Doan…

David Letterman:
(Laughs) Oh yeah! People, their impression of you is many people like you, of course your fan base, other people are (?) and horrified by you and what you supposedly stand for. is that planned or something?
Marilyn Manson:
It’s all about majoring success not only by the mind of the people that love you but the ones that hate you too ‘cause if you do something that everybody loves it’s not gonna work too much.
David Letterman:
Do you like to get people upset, is that part of what fuels your…
Marilyn Manson:
I like to provoke people so they think, you know, I think it’s the healthy part of entertainment… that you don’t get too much from the spice girls. (Audience laughs, applauses and cheers)

David Letterman:
(Laughs) You know what I like, maybe I can (Caughs like he’s shy) turn you on to this, as the kids say…aaahemmm… the women’s hockey team, oh man, I love the women’s hockey team
Marilyn Manson:
Well, they’re the ones that smoked pot ‘cause I’m not keeping…
David Letterman:
(stops Manson) I think those are the canadians snowboarders…
Marilyn Manson:
Ah…

„Voici” si Varianta „live”:

 

 

Şi abia acum urmează bomboana de pe colivă: Davey nu numai că a supravieţuit emisiunii (lucru cu atât mai remarcabil, cu cât 99% dintre fanii Manson – care nu-s tocmai ceea ce s-ar numi duşi la şcoala de balet şi bune maniere – continuă să-şi dispute dreptul de a-l căsăpi); mai ştii, poate Davey are intre 7 si 9 vieţi, precum pisicile (că vârsta cronologică se apropie de valoarea asta) sau, şi mai şi, poate Davey e darul lui Dumnezeu pentru americani (aşa cum a fost Gică Petrescu pentru români); eh, să lăsăm filozofii să-şi bată capul cu dilemele astea… Eu am o altă întrebare:

Cine ghiceşte primeşte un premiu…

Ceea ce mă determină să ajung la următoarea concluzie: când mă fac mare (înainte sau după reîncarnarea în corp de câine pavlovian) vreau să fiu Davey 🙂

Nihil sine ego

Sentinta

Monte Hristo

Am o minte bolnavă

Care mă ţine într-o viaţă

Obscen de sfidătoare.

Sunt orb sau beteag

Sau poate-am gâtul strâmb

De văd doar partea albă

A cărămizii

Din lobul meu stâng…

Dar poate deja soarele

Răsare între-ai mei solzi cerebrali –

Şi e-al meu bun privat

Iar sperma mea

S-a amestecat demult

Cu stelele…

Sau poate totuşi nu…

Cert este însă că

Am avut o unghie doar a mea

Pe care-am născut-o din sânge şi umbre

Şi care mă iubea ca o femeie –

Ciudat de intens şi de repede…

Aşa că am început s-o rod

Cu gândul la ploaie şi la galoşi,

La curbe de felină şi sâni de vinilină,

Cu fundul pe aceleaşi cărămizi

Neutru-binevoitoare.

Da, am auzit şi eu odată ca niciodată

Legende adevărate

Cu flori migratoare

Şi păsări de unică folosinţă.

Iar atunci când mă gândesc la ele

Şi când dinţii nu mai au treabă

Îmi pare că aud o respiraţie care

Îmi seamănă a plăcere, a tutun şi a om

Şi care vine

Din partea întunecată a cărămizii mele.

Aş putea să încerc să-mi conving soarele

Să-mi lumineze calea

Şi să-mi constrâng sămânţa astrală

Să se abţină de la fecundaţie.

Aş putea să încerc să-mi sap

O scurtătură până-n vecini,

Cu-a mea soră siameză – unghia-femeie care

Îmi eclipsează şi mintea şi potenţa.

Dar am renunţat de mult

Pentru că voinţa mi se opreşte în esofag

Şi continui să-mi rod unghia

Ca să-mi demonstrez mie însumi

Că exist…

 

Homo sum

Ori la bal, ori la spital – Eterna întrebare: preot sau psiholog? (III)

Sisif

În primul rând uimitoare este lejeritatea cu care autorul îşi denigrează valoric propria „tabără”: preotul (adică elementul pozitiv, înzestrat cu har divin, singurul care are capacitatea reală de vindecare) s-ar putea să n-aibă răbdare sau, pur şi simplu, să nu vrea să asculte spovedania omului, iar acesta din urmă devine frustrat; ce înţeleg eu de aici e că „formula magică” (a se vedea paragraful anterior) nu funcţionează întotdeauna, de vreme ce „adevăratul vindecător” nu pare a fi mereu dispus să-şi exercite harul asupra păcătosului care, deşi se pocăieşte, este astfel privat de celălalt ingredient al „reţetei” şi, „din pricina slăbiciunii şi a lipsei de maturitate” la care aşa adăuga fireasca frustrare, caută paleative (adică ajutorul psihoterapeutului care, conform paragrafelor anterioare, este doar un şarlatan).

Din situaţia prezentată de autorul articolului, abordarea acestui şarlatan deţine, însă, toate ingredientele unei intervenţii de succes, fără să amintim de valenţele pozitive, curative pe care le implică următoarele acţiuni: ascultarea necondiţionată (pe care, în fond, şi-o doreşte fiecare), valorizarea clientului şi emulaţia afectivă („îl priveşte cu simpatie”), întărirea şi încurajarea („îl laudă”). Practica mi-a demonstrat că orice client care are experienţa unei astfel de abordări în psihoterapie şi resimte efectele benefice ale acesteia, nu va mai acorda pic de relevanţă unor explicaţii fataliste precum „degradarea progresivă a sufletului” sau „slăbiciunea şi lipsa de maturitate a firii”.

În cele din urmă, metafora copilului şi a medicului ortoped (de atlfel, o alegorie reuşită în acest context) merită o atenţie deosebită; aceasta nu numai că întăreşte valenţele pozitive ale abordării umaniste în psihoterapie, ci cred că exprimă ceea ce îşi doresc toţi pacienţii de la un medic: să fie vindecaţi şi trataţi cu respect şi blândeţe. Nici un pacient nu-şi merită boala şi nu doreşte să fie blamat pentru afecţiunea sa, iar sentimentul vinovăţiei (care nu este echivalentul responsabilităţii şi nu trebuie confundat cu aceasta) nu favorizează recuperarea, ci adânceşte şi agravează starea de boală. Fiecare persoană deţine resursele necesare pentru a-şi depăşi condiţia patologică, acestea trebuie aduse la suprafaţă, cu sau fără ajutor „specializat”. Acestea mi s-au confirmat în practica clinică. Aici aş mai adăuga faptul că, fără contribuţia pacientului sau clientului la procesul de recuperare, fără ca acesta să-şi asume responsabilitatea pentru propria vindecare, actul terapeutic va eşua. Vorba ceea: „De câţi psihologi e nevoie pentru a schimba un bec? – Nu contează, totul e ca becul să vrea”…

Spre sfârşitul articolului, autorul recunoaşte două nivele ale intervenţiei psihoterapeutice: catharsis-ul („văzut de psihologi ca o manifestare liberă, deschisă, a trăirilor afective, care duce la descărcare, la curăţire”, deşi „în realitate, nu poate fi vorba, după cum am văzut, de nicio curăţire sufletească profundă”) şi insight-ul („înţelegerea, conştientizarea intuitivă de către client (pacient) a unor aspecte interioare foarte importante, pe care anterior nu le-a înţeles sau nu le-a sesizat”); aceste două fenomene sunt echivalate cu ceea ce psihoterapia ortodoxă denumeşte „nivelurile curăţirii şi al iluminării”, deşi calitatea acestora din urmă este net superioară. Urmează argumentele (pe care le redau textual):

• „Catharsis-ul nu este, aşa cum am văzut, nici pe departe, curăţire reală, profundă” (deşi faptic se exprimă chiar prin nevoia persoanei de „a-şi descărca sufletul” care, precum citim în paragrafele anterioare, îl conduce pe acesta la spovedanie – proces ambiguu);

• „Insight-ul este o iluminare care poate fi la fel de periculoasă ca iluminarea lui Adam şi a Evei din Eden” (nimeni alţii decât înaintaşii de la care am moştenit păcatul originar);

• „După ce au fost creaţi, Adam şi Eva au trebuit să urce cele trei trepte: curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea, în această ordine şi nu în alta. Fiind curaţi, prima etapă (curăţirea) urma să fie împlinită prin abţinerea temporară de a accede la cea de-a doua (iluminarea, care era cunoştinţa binelui şi răului). Muşcînd însă din măr, Adam şi Eva au trecut direct la etapa iluminării, fără a mai trece prin prima etapă, iar consecinţa acestei răsturnări a ordinii fireşti a urcuşului spre Dumnezeu a fost moartea” (aici ridic următoarele probleme: Din moment ce ordinea ascensiunii spre Dumnezeu este standard şi curăţirea de păcat este obligatoriu prima treaptă, cum s-ar fi aplicat aceasta în cazul Adam şi Eva, înainte de episodul cu mărul? Cu alte cuvinte, care este păcatul de care trebuiau ei să se cureţe, la scurt timp după ce fuseseră creaţi? Oare decizia lor de a muşca din măr şi actul în sine, punct în care creştinătatea s-a obişnuit să plaseze originea tuturor patimilor şi păcatelor cu care ne naştem, nu este cumva secundară unei alte „pete” care n-a fost curăţită din start? Pentru a nu mă avânta în reflecţii speculative pe tema condiţiei umane, formulez următoarele întrebări şi încep clasic cu „dacă”: „Dacă ne curăţim în profunzimea sufletească şi ne vindecăm de păcat vom avea acces la „cunoştinţa binelui şi răului”, adică vom şti înainte de actul decizional dacă opţiunile disponibile sunt bune sau rele? Având această cunoaştere apriorică depăşim oare dilema lui „dacă”? Şi dacă, în final, pătrundem dialectica bine-rău, mai putem vorbi de liberul arbitru?)

• „Omul păcătos, necurăţit, dacă are prea multe asemenea insight-uri, păşeşte fără să ştie pe calea morţii sufletului său, deşi poate că el se simte fericit şi împlinit prin revelaţiile pe care le are. Omul care are prea multe informaţii înainte să fie suficient de curat, adică de pregătit pentru ele, este ca cel care pune căruţa dinaintea boilor, sau ca diavolul care ştie de toate, dar nu-i foloseşte la nimic, pentru că nu se mai poate curăţi” (de aici deduc logic: că starea subiectivă de bine şi senzaţia de împlinire care pot rezulta din insight-urile specifice cadrului psihoterapeutic pavează, de fapt, drumul spre iad; că prea multă cunoaştere dăunează grav purificării de păcat – cred că am găsit explicaţia lui „Crede şi nu cerceta”; că Satana a fost, este şi va rămâne „Necuratul”, chiar dacă „ştie de toate”. Nu se specifică, însă, ce presupune adevărata curăţire şi cum se produce ea (am aflat deja că procesul se numeşte spovedanie, că nu este catharsis superficial şi că ideea nu e „descărcarea sufletului” – probabil că e suficient din moment ce prea multe informaţii strică). În acest caz oricine se poate întreba: cum pot să aleg adevărata curăţire dacă nu cunosc prea multe despre ea? Iată cum ajungem din nou la libertatea de a alege despre care ştim că ne caracterizează ca oameni sau la liberul arbitru care este modalitatea prin care Dumnezeu ne lasă să dăm cu zarul. Deşi tematica prezentului articol este formulată încă din titlu ca o dilemă care poate fi soluţionată doar printr-un act decizional şi întregul conţinut al articolului se axează pe diferenţele dintre varianta bună (preotul) şi cea rea (psihologul), posibilitatea propriu-zisă de a alege oricare dintre aceste variante este anulată complet, iar liberul arbitru ia-l de unde nu-i… Ce sens mai are atunci toată polemica?

Este posibil ca sensul să fie tocmai recunoaşterea importanţei păcatului şi a vinei care, conform autorului, reprezintă esenţa fiinţei umane, dar pe care teoriile psihologice se încăpăţânează să le reducă la „invenţii pur umane”; în consecinţă, avertizează autorul: „intervine ideea că omul nu are de ce să dea socoteală nimănui pentru faptele sale, ci trebuie doar să fie un individ responsabil, capabil să-şi asume propriul destin”. În aceste postulate recunosc şi apreciez intenţia salutară a autorului de a expune cât mai concis ideile de bază din psihologie; regretabilă este, însă, inconsistenţa bagajului de cunoştinţe cu care pleacă la drum; iar lipsa de cunoştinţe în domeniul psihologiei n-ar fi atât de gravă, dacă tonul general al articolului s-ar rezuma la „datul cu părerea” (susţin aceasta deoarece, alături de libertatea de a alege, avem cu toţii libertatea de a avea şi exprima opinii şi credinţe proprii, care, la rândul lor, nu pot fi catalogate ca „adevărate” sau „false”, respectiv „bune” sau „rele”). Or, ce exprimă autorul în acest articol depăşeşte clar simpla opinie şi, prin formularea categorică a discursului, îşi arogă valoarea de adevăr. Acesta cuprinde elementul complet „bun” (ortodoxia) şi elementul complet „rău” (psihologia). Pornind de la această premisă, discutabilă în sine, se urmăreşte prezentarea unor argumente, mai bine spus dovezi, care ar trebui să demonstreze caracterul bun sau rău şi să ateste valoarea de adevăr a întregului discurs.

Ei bine, aici intervine problema: atât argumentele care explică de ce psihologia este ceva rău, cât şi inserarea lor la nivelul întregii prezentări se dovedesc fie inconsistente ca logică, fie incompatibile valoric cu noţiunea de „rău”, fie total desprinse de realitatea faptică. Şi dacă nu mă înşel, realitatea faptică chiar are valoare de adevăr, fiind perceptibilă şi testabilă. În acest sens, voi supune probei realităţii acele postulate prin care, conform articolului citat, se caracterizează psihologia: adevărat sau fals?

De pildă, este adevărat că în majoritatea teoriilor din psihologie nu este inclusă noţiunea de „păcat” ca element de sine stătător, cu atât mai puţin ca fundament al naturii umane; în schimb este fals să afirmăm acelaşi lucru pentru conceptul de „vină” (ca proces intrapsihic), căruia psihologia îi recunoaşte mai multe accepţiuni: idee, sentiment, simptom al depresiei, atribuire, proiecţie ş.a.. Este adevărat că la baza psihoterapiei se află convingerea că omul este responsabil pentru propria sa existenţă şi se urmăreşte asumarea acestei responsabilităţi în sens constructiv; dar este fals să extrapolezi afirmaţia „omul nu are de ce să dea socoteală nimănui pentru faptele sale”, luată stricto sensu, la teoriile psihologice în general. În plus, asocierea ideii de a nu da socoteală (adică de a nu răspunde de propriile acţiuni) cu imaginea unui individ responsabil care-şi asumă propriul destin este un total non-sens, de vreme ce ele se exclud reciproc.

Este adevărat că, din punct de vedere psihologic, „vina” este un construct specific uman, de altfel firesc, indiferent că se referă la sine sau la ceilalţi; falsă este afirmaţia că „psihologia vine, iată, să îi nege [vinei] firescul” (excepţie face doar autoînvinovăţirea ca simptom patologic, iar acestuia nu i se neagă firescul, ci utilitatea) şi la fel de falsă este următoarea concluzie: „Deşi este o ştiinţă cu pretenţii, psihologia a ajuns, aşadar, să îi înveţe pe oameni să creadă şi să se comporte împotriva firii lor. Cu toate că vina se naşte în sufletul omului în mod firesc, ca umflătura în infecţie, fiind o consecinţă a păcatului în care ne-am născut şi am crescut, psihologia vine, iată, să îi nege firescul. Există multe alte idei, cum ar fi normalitatea homosexualităţii, natura materială a iubirii sau a psihicului, sau alte asemenea aberaţii „ştiinţifice”, care nu fac decît să-l alieneze pe om de el însuşi, iar alienarea este practic începutul bolilor psihice. Oare psihologia nu ar trebui tocmai să ne scape de acestea?”. Pe lângă gravitatea acestei acuzaţii, remarc aparenta coerenţă logică care, de fapt, nu face altceva decât să asocieze nişte argumente arbitrare şi fără nici o noimă. Iată de ce:

 

Mai grav nu se poate...

 

 

http://mine-is-bigger-than-yours.blogspot.com/feeds/posts/default?alt=rss