Universul holografic şi Mintea holotropică

În momentul în care fizicianul londonez, David Bohm, un protejat al lui Einstein şi unul dintre cei mai respectaţi adepţi ai fizicii cuantice, s-a întâlnit pentru prima dată cu principiul holografic, stupefacţia şi fascinaţia nu au întârziat să apară: în faţa sa se revela un nou proces prin prisma căruia omenirea putea să-şi modeleze dinamica comprehensiunii universului; concret, noua cunoaştere se limita la o afirmaţie oarecum pretenţioasă şi intrigantă: UNIVERSUL ESTE CA O HOLOGRAMĂ.

            Totuşi, această afirmaţie, îngemănată – precum afirmam mai sus – cu încercările de redefinire a psihicului, nu este lipsită de o bază teoretică. Tocmai această teorie alcătuieşte subiectul cărţii lui Michael Talbot, The Holographic Universe/Universul holografic (1996). Talbot explică originea modelului holografic în anumite cadre concrete de creaţie. Pe de-o parte, este luată în discuţie opera lui Bohm, analizată o dată cu vizibila insatisfacţie a promotorului acesteia, vizavi de eşecul teoriilor standard în explicarea tuturor fenomenelor întâlnite în spaţiul oferit de fizica cuantică; pe de altă parte, un interes deosebit este acordat activităţii lui Karl Pribram, neurofiziolog la Stanford University, la rândul său nemulţumit de imposibilitatea – resimţită la ora actuală de către adepţii teoriilor osificate – de a explica anumite mistere legate de funcţionarea cerebrală, în special cu privire la localizarea specifică a urmelor mnezice pe suprafaţa corticală[1].

            Singura cheie de lectură validă pentru Pribram era aceea că amintirile NU sunt localizate în anumite zone bine determinate din creier, ci ele sunt într-un anume fel distribuite pe întreaga suprafaţă corticală. Totuşi, în calea fundamentării teoretice a noilor descoperiri se interpunea o problemă majoră: nu se cunoştea vreun proces, mecanism sau model care putea fi făcut responsabil de – sau luat ca umbrelă teoretică pentru – perpetuarea unei asemenea stări de fapt; această până în momentul în care Pribram întâlneşte holografia. Principiul – oarecum simplu – este cel pe care l-am prezentat anterior; îl amintim, totuşi, pentru o mai bună evidenţiere a analogiilor ce decurg din acesta: la fel cum un fragment dintr-o hologramă poate recrea o întreagă imagine holografică (desigur, cu mai puţine detalii şi cu o rezoluţie mai slabă), tot astfel un singur fragment din creier reproduce conţinutul creierului ca tot organic (la fel, cu mai puţină fineţe). Ergo: CREIERUL ESTE CA O HOLOGRAMĂ.

            Unii autori merg mai departe şi aplică principiul holografic la funcţionarea atât a sistemului psihic uman (SPU), cât şi a sistemului psihic de personalitate (SPP), canalizând în ultimă instanţă tendinţele omului de unificare a oricărei informaţii din mediu în direcţia aspiraţiei spre un principiu absolut, fie acesta Divinitatea, supraconştiinţa sau o stare de beatitudine şi inactivitate supremă[2]. Aceasta este teza de la care pleacă Stanislav Grof în cartea The Holotropic Mind/Mintea holotropică (1993). Fost psihanalist freudian, dezamăgit de incapacitatea psihanalizei tradiţionale de a a găsi răspuns la multe probleme psihologice şi psihopatologice, Grof se va face cunoscut măcar ca unul dintre corifeii psihologiei transpersonale, dacă nu în calitate de părinte al aceste noi orientări, care, de fapt, îşi trage seva din înţelepciunea şi spiritualitatea milenară a omenirii. Ideea generală – pe marginea căreia se ţes experienţele de o altă natură decât cea rutinieră – se referă la faptul că psihicul unei persoane nu se limitează în mod suficient şi necesar la creierul acesteia. Mai mult, în anumite condiţii propice (induse, de pildă, prin substanţe psihotrope dozate cu grijă sau prin metoda respiraţiei holotropice), o persoană poate experimenta stări de conştiinţă transpersonală (experienţele deosebite de care aminteam câteva rânduri mai sus), cristalizate prin perceperea gândurilor altor entităţi, retrăirea vieţilor trecute, intrarea în rezonanţă cu flora şi fauna, cu însăşi planeta, chiar şi cu întregul cosmos. Dincolo de aceste trăiri oarecum mistice şi care eludează raţionalitatea omului recent, principiul fundamental al paradigmei transpersonale este unul şi acelaşi: psihicul uman tinde spre unitatea din care se trage, el este mai mult şi mai presus decât suportul său fizic, creierul[3], iar experienţele individuale (destinul personal care, în stil propriu şi cu „rezonanţă redusă” reproduce întreaga evoluţie a fiinţei) se împletesc pentru a alcătui unitatea universală[4]; aici, am adăuga noi, aidoma unei holograme.

            Principiul holografic este cu atât mai suprinzător cu cât acesta – analog postulatelor despre fiinţă şi psihic din psihologia transpersonală, dar la un alt nivel – ocoleşte înţelegerea comună, necesitând o adevărată fineţe în abordare. În acest sens, văzută cu ochiul liber, o bucată ne-iluminată dintr-un film holografic pare să nu se supună vreunei organizări interne, mai mult, ea pare să nu transmită nici un sens. Organizarea per se este presupusă, însă, prin însăşi existenţă pattern-ului de interferenţă; astfel, expusă la o sursă de lumină adecvată, coerenţa internă, implicită devine explicită, lăsând să se întrevadă imaginea obiectului holografiat. În acelaşi mod, universul nostru material tridimensional – aşa cum îl percepem noi – este imaginea explicit reflectată a unui tărâm mai vast şi mai misterios, pluridimensional sau chiar adimensional, şi care este iluminat de efulgenţa conştiinţei[5].

            Din întâlnirea concepţiilor lui Bohm şi Pribram a luat fiinţă ideea că modelul holografic poate explica o serie de mistere, atât contingente, cât şi profunde: cum pot persoanele care aud doar cu o singură ureche să determine direcţia din care provine sunetul, posibilitatea de a recunoaşte figura unei persoane pe care nu am văzut-o de mult timp, chiar dacă aceasta s-a schimbat în mod marcant, şi aparenta incapacitate a oricărei teorii ştiinţifice, indiferent cât de cuprinzătoare, de a găsi explicaţii şi determinanţi pentru toate tipurile de fenomene întâlnite în natură[6].

            M. Talbot duce aceste idei şi mai departe şi demonstrează modul în care modelul holografic poate sta la baza explicării ştiinţifice a unor fenomene, precum telepatia, premoniţia, trăirile mistice de unitate cu universul (de asemenea, o „specialitate” a lui Grof), chiar şi psihokinezia. În mod normal, aceste idei nu-şi au locul în cadrul vechiului model newtonian al universului; totuşi, dacă fenomenele psi sunt reale, pentru că nu putem pretinde la nesfârşit că ele s-ar baza pe înşelătorii, cum altfel le putem explica?

            În orice caz, modelul holografic este încă foarte controversat, nefiind acceptat de majoritatea oamenilor de ştiinţă. În ciuda acestor reţineri, mulţi gânditori importanţi şi impresionanţi susţin într-adevăr acest principiu şi aplicaţiile sale la unele aspecte ale vieţii aşa cum este ea, considerând acest model a fi cea mai acurată imagine a realităţii – atât a celei palpabile, cât şi a celei presupuse dincolo de ea. În acest sens, cele două idei – universul ca o hologramă, respectiv creierul/psihicul ca o hologramă – sunt complementare. O dată înţelese, ele mijlocesc întrezărirea sensului profund din cuvintele poetului William Blake (apud. Talbot, 1996):

 

 

„To see the World in a Grain of Sand

And a Heaven in a Wild Flower,

Hold Infinity in the palm of your hand

And Eternity in an Hour.”[7]


[1] De pildă, se pune problema existenţei NON-LOCALIZATE a memoriei în cadrul creierului. Înaintea lui Pribram, se presupunea în general că anumite amintiri specifice dispun de localizări specifice, undeva în cadrul ţesuturilor cerebrale, aceste produse mnezice fiind denumite engrame. De exemplu, un cobai antrenat să parcurgă un labirint îşi formează o engramă a labirintului în creierul său. Or, dacă găsim sediul fizic al acestei engrame şi extirpăm aria cu pricina, cobaiul nostru se va rătăci. Totuşi, o serie de noi experimente conduse de către dascălul lui Pribram, Karl Lashley, în cadrul Laboratorului de Biologie Yerkes, au demonstrat faptul că acste constatări nu puteau fi considerate autoritative: creierul cobaiului putea fi feliat, mărunţit, anumiţi centrii puteau fi amestecaţi ca într-un joc puzzle, şi totuşi cobaiul lobotomat era în continuare capabil să ducă la bun sfârşit parcurgerea labirintului. Aproximativ pe acelaşi principiu se bazează şi cercetările întreprinse de către neurofiziologul Paul Pietsch. Despre aceste încercări, cât şi despre evoluţia istorică a aplicării teoriei holografice la funcţionarea cerebrală am amintit în capitolul anterior.  

[2] Acest principiu absolut este denumit diferit, în funcţie de cultură. În cazul nostru, spre exemplu, poate fi vorba despre ceea ce buddhişti definesc ca Nirvana, iar hinduşii ca Satori, Shambala etc. Denumirea are importanţa sa, deşi, în lucrarea de faţă, nu vom insista asupra diferitelor credinţe şi/sau terminologiilor aferente.

[3] Să nu uităm că, în baza descoperirilor lui Pribram, funcţionarea cerebrală se supune principiului holografic. Dacă acordăm credibilitate acestei premise şi dacă o asociem ideii – promovate de către psihologia transpersonală – că psihicul se ridică deasupra suportului său cerebral-fizic, atunci este doar logic ca însăşi funcţionarea SPU şi chiar SPP să poată fi explicată prin prisma modelului holografic.

[4] S-ar putea spune că unul dintre primii anticipatori ai mişcării transpersonale în psihologie a fost C. G. Jung care, în a sa psihologie analitică, vorbeşte despre existenţă unui inconştient colectiv – trezorier al arhetipurilor universale – care introduce ideea de experienţe arhaice, comune omenirii şi nu numai (în general, formelor vii); acestea, la rândul lor, condiţionează existenţa entităţilor, contribuind, în ultimă instanţă la armonia universală (Fordham, 1998), aşa precum micile fragmente dintr-o hologramă redau imaginea de ansamblu, chiar dacă ele însele conţin în mare aceeaşi informaţie. Astfel prinde contur conceptul de „unitate în diversitate” în baza căruia se ţese filozofia vedică.

[5] Unele principii asemănătoare sunt: Modelul condensat al conştiinţei al lui Bose-Einstein (Talbot, 1996), pluralismul nivelelor de conştiinţă despre care vorbeşte K. Wilber (2000) Conştiinţa ca o sferă tetradimensională de lumină, propus de către V. Rodrigues în cadrul Conferinţei Internaţionale de Psihologie Transpersonală (Timişoara 3-5 sept. 2004). 

[6] Conform teoriei geometriei fractale, postulate de către B. Mandelbrot (apud. Kac, 1989), unitatea în natură este doar aparentă. Dimpotrivă, varii forme din natură sunt atât de neregulate şi fragmentate/fracţionate, încât, comparativ cu optica euclidiană, acestea prezintă un grad superior şi diferit de complexitate: chiar şi distanţa dintre anumite valori/variabile este o valoare în sine. Dar, continuăm noi, armonia naturală se naşte în momentul în care psihicul uman, din dorinţa de unificare a disparităţilor, le integrează în grila sa proprie de lectură a realităţii.

[7] „Să vezi Lumea într-un bob de nisip/ Şi cerul într-o floare/ Să ţii infinitul în palma mâinii/ Şi eternitatea s-o cuprinzi într-o oră.” (traducere liberă) Image

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: