Universul holografic şi Mintea holotropică

Posted in Praf in ochi on Mai 29, 2012 by psychomnia

În momentul în care fizicianul londonez, David Bohm, un protejat al lui Einstein şi unul dintre cei mai respectaţi adepţi ai fizicii cuantice, s-a întâlnit pentru prima dată cu principiul holografic, stupefacţia şi fascinaţia nu au întârziat să apară: în faţa sa se revela un nou proces prin prisma căruia omenirea putea să-şi modeleze dinamica comprehensiunii universului; concret, noua cunoaştere se limita la o afirmaţie oarecum pretenţioasă şi intrigantă: UNIVERSUL ESTE CA O HOLOGRAMĂ.

            Totuşi, această afirmaţie, îngemănată – precum afirmam mai sus – cu încercările de redefinire a psihicului, nu este lipsită de o bază teoretică. Tocmai această teorie alcătuieşte subiectul cărţii lui Michael Talbot, The Holographic Universe/Universul holografic (1996). Talbot explică originea modelului holografic în anumite cadre concrete de creaţie. Pe de-o parte, este luată în discuţie opera lui Bohm, analizată o dată cu vizibila insatisfacţie a promotorului acesteia, vizavi de eşecul teoriilor standard în explicarea tuturor fenomenelor întâlnite în spaţiul oferit de fizica cuantică; pe de altă parte, un interes deosebit este acordat activităţii lui Karl Pribram, neurofiziolog la Stanford University, la rândul său nemulţumit de imposibilitatea – resimţită la ora actuală de către adepţii teoriilor osificate – de a explica anumite mistere legate de funcţionarea cerebrală, în special cu privire la localizarea specifică a urmelor mnezice pe suprafaţa corticală[1].

            Singura cheie de lectură validă pentru Pribram era aceea că amintirile NU sunt localizate în anumite zone bine determinate din creier, ci ele sunt într-un anume fel distribuite pe întreaga suprafaţă corticală. Totuşi, în calea fundamentării teoretice a noilor descoperiri se interpunea o problemă majoră: nu se cunoştea vreun proces, mecanism sau model care putea fi făcut responsabil de – sau luat ca umbrelă teoretică pentru – perpetuarea unei asemenea stări de fapt; această până în momentul în care Pribram întâlneşte holografia. Principiul – oarecum simplu – este cel pe care l-am prezentat anterior; îl amintim, totuşi, pentru o mai bună evidenţiere a analogiilor ce decurg din acesta: la fel cum un fragment dintr-o hologramă poate recrea o întreagă imagine holografică (desigur, cu mai puţine detalii şi cu o rezoluţie mai slabă), tot astfel un singur fragment din creier reproduce conţinutul creierului ca tot organic (la fel, cu mai puţină fineţe). Ergo: CREIERUL ESTE CA O HOLOGRAMĂ.

            Unii autori merg mai departe şi aplică principiul holografic la funcţionarea atât a sistemului psihic uman (SPU), cât şi a sistemului psihic de personalitate (SPP), canalizând în ultimă instanţă tendinţele omului de unificare a oricărei informaţii din mediu în direcţia aspiraţiei spre un principiu absolut, fie acesta Divinitatea, supraconştiinţa sau o stare de beatitudine şi inactivitate supremă[2]. Aceasta este teza de la care pleacă Stanislav Grof în cartea The Holotropic Mind/Mintea holotropică (1993). Fost psihanalist freudian, dezamăgit de incapacitatea psihanalizei tradiţionale de a a găsi răspuns la multe probleme psihologice şi psihopatologice, Grof se va face cunoscut măcar ca unul dintre corifeii psihologiei transpersonale, dacă nu în calitate de părinte al aceste noi orientări, care, de fapt, îşi trage seva din înţelepciunea şi spiritualitatea milenară a omenirii. Ideea generală – pe marginea căreia se ţes experienţele de o altă natură decât cea rutinieră – se referă la faptul că psihicul unei persoane nu se limitează în mod suficient şi necesar la creierul acesteia. Mai mult, în anumite condiţii propice (induse, de pildă, prin substanţe psihotrope dozate cu grijă sau prin metoda respiraţiei holotropice), o persoană poate experimenta stări de conştiinţă transpersonală (experienţele deosebite de care aminteam câteva rânduri mai sus), cristalizate prin perceperea gândurilor altor entităţi, retrăirea vieţilor trecute, intrarea în rezonanţă cu flora şi fauna, cu însăşi planeta, chiar şi cu întregul cosmos. Dincolo de aceste trăiri oarecum mistice şi care eludează raţionalitatea omului recent, principiul fundamental al paradigmei transpersonale este unul şi acelaşi: psihicul uman tinde spre unitatea din care se trage, el este mai mult şi mai presus decât suportul său fizic, creierul[3], iar experienţele individuale (destinul personal care, în stil propriu şi cu „rezonanţă redusă” reproduce întreaga evoluţie a fiinţei) se împletesc pentru a alcătui unitatea universală[4]; aici, am adăuga noi, aidoma unei holograme.

            Principiul holografic este cu atât mai suprinzător cu cât acesta – analog postulatelor despre fiinţă şi psihic din psihologia transpersonală, dar la un alt nivel – ocoleşte înţelegerea comună, necesitând o adevărată fineţe în abordare. În acest sens, văzută cu ochiul liber, o bucată ne-iluminată dintr-un film holografic pare să nu se supună vreunei organizări interne, mai mult, ea pare să nu transmită nici un sens. Organizarea per se este presupusă, însă, prin însăşi existenţă pattern-ului de interferenţă; astfel, expusă la o sursă de lumină adecvată, coerenţa internă, implicită devine explicită, lăsând să se întrevadă imaginea obiectului holografiat. În acelaşi mod, universul nostru material tridimensional – aşa cum îl percepem noi – este imaginea explicit reflectată a unui tărâm mai vast şi mai misterios, pluridimensional sau chiar adimensional, şi care este iluminat de efulgenţa conştiinţei[5].

            Din întâlnirea concepţiilor lui Bohm şi Pribram a luat fiinţă ideea că modelul holografic poate explica o serie de mistere, atât contingente, cât şi profunde: cum pot persoanele care aud doar cu o singură ureche să determine direcţia din care provine sunetul, posibilitatea de a recunoaşte figura unei persoane pe care nu am văzut-o de mult timp, chiar dacă aceasta s-a schimbat în mod marcant, şi aparenta incapacitate a oricărei teorii ştiinţifice, indiferent cât de cuprinzătoare, de a găsi explicaţii şi determinanţi pentru toate tipurile de fenomene întâlnite în natură[6].

            M. Talbot duce aceste idei şi mai departe şi demonstrează modul în care modelul holografic poate sta la baza explicării ştiinţifice a unor fenomene, precum telepatia, premoniţia, trăirile mistice de unitate cu universul (de asemenea, o „specialitate” a lui Grof), chiar şi psihokinezia. În mod normal, aceste idei nu-şi au locul în cadrul vechiului model newtonian al universului; totuşi, dacă fenomenele psi sunt reale, pentru că nu putem pretinde la nesfârşit că ele s-ar baza pe înşelătorii, cum altfel le putem explica?

            În orice caz, modelul holografic este încă foarte controversat, nefiind acceptat de majoritatea oamenilor de ştiinţă. În ciuda acestor reţineri, mulţi gânditori importanţi şi impresionanţi susţin într-adevăr acest principiu şi aplicaţiile sale la unele aspecte ale vieţii aşa cum este ea, considerând acest model a fi cea mai acurată imagine a realităţii – atât a celei palpabile, cât şi a celei presupuse dincolo de ea. În acest sens, cele două idei – universul ca o hologramă, respectiv creierul/psihicul ca o hologramă – sunt complementare. O dată înţelese, ele mijlocesc întrezărirea sensului profund din cuvintele poetului William Blake (apud. Talbot, 1996):

 

 

„To see the World in a Grain of Sand

And a Heaven in a Wild Flower,

Hold Infinity in the palm of your hand

And Eternity in an Hour.”[7]


[1] De pildă, se pune problema existenţei NON-LOCALIZATE a memoriei în cadrul creierului. Înaintea lui Pribram, se presupunea în general că anumite amintiri specifice dispun de localizări specifice, undeva în cadrul ţesuturilor cerebrale, aceste produse mnezice fiind denumite engrame. De exemplu, un cobai antrenat să parcurgă un labirint îşi formează o engramă a labirintului în creierul său. Or, dacă găsim sediul fizic al acestei engrame şi extirpăm aria cu pricina, cobaiul nostru se va rătăci. Totuşi, o serie de noi experimente conduse de către dascălul lui Pribram, Karl Lashley, în cadrul Laboratorului de Biologie Yerkes, au demonstrat faptul că acste constatări nu puteau fi considerate autoritative: creierul cobaiului putea fi feliat, mărunţit, anumiţi centrii puteau fi amestecaţi ca într-un joc puzzle, şi totuşi cobaiul lobotomat era în continuare capabil să ducă la bun sfârşit parcurgerea labirintului. Aproximativ pe acelaşi principiu se bazează şi cercetările întreprinse de către neurofiziologul Paul Pietsch. Despre aceste încercări, cât şi despre evoluţia istorică a aplicării teoriei holografice la funcţionarea cerebrală am amintit în capitolul anterior.  

[2] Acest principiu absolut este denumit diferit, în funcţie de cultură. În cazul nostru, spre exemplu, poate fi vorba despre ceea ce buddhişti definesc ca Nirvana, iar hinduşii ca Satori, Shambala etc. Denumirea are importanţa sa, deşi, în lucrarea de faţă, nu vom insista asupra diferitelor credinţe şi/sau terminologiilor aferente.

[3] Să nu uităm că, în baza descoperirilor lui Pribram, funcţionarea cerebrală se supune principiului holografic. Dacă acordăm credibilitate acestei premise şi dacă o asociem ideii – promovate de către psihologia transpersonală – că psihicul se ridică deasupra suportului său cerebral-fizic, atunci este doar logic ca însăşi funcţionarea SPU şi chiar SPP să poată fi explicată prin prisma modelului holografic.

[4] S-ar putea spune că unul dintre primii anticipatori ai mişcării transpersonale în psihologie a fost C. G. Jung care, în a sa psihologie analitică, vorbeşte despre existenţă unui inconştient colectiv – trezorier al arhetipurilor universale – care introduce ideea de experienţe arhaice, comune omenirii şi nu numai (în general, formelor vii); acestea, la rândul lor, condiţionează existenţa entităţilor, contribuind, în ultimă instanţă la armonia universală (Fordham, 1998), aşa precum micile fragmente dintr-o hologramă redau imaginea de ansamblu, chiar dacă ele însele conţin în mare aceeaşi informaţie. Astfel prinde contur conceptul de „unitate în diversitate” în baza căruia se ţese filozofia vedică.

[5] Unele principii asemănătoare sunt: Modelul condensat al conştiinţei al lui Bose-Einstein (Talbot, 1996), pluralismul nivelelor de conştiinţă despre care vorbeşte K. Wilber (2000) Conştiinţa ca o sferă tetradimensională de lumină, propus de către V. Rodrigues în cadrul Conferinţei Internaţionale de Psihologie Transpersonală (Timişoara 3-5 sept. 2004). 

[6] Conform teoriei geometriei fractale, postulate de către B. Mandelbrot (apud. Kac, 1989), unitatea în natură este doar aparentă. Dimpotrivă, varii forme din natură sunt atât de neregulate şi fragmentate/fracţionate, încât, comparativ cu optica euclidiană, acestea prezintă un grad superior şi diferit de complexitate: chiar şi distanţa dintre anumite valori/variabile este o valoare în sine. Dar, continuăm noi, armonia naturală se naşte în momentul în care psihicul uman, din dorinţa de unificare a disparităţilor, le integrează în grila sa proprie de lectură a realităţii.

[7] „Să vezi Lumea într-un bob de nisip/ Şi cerul într-o floare/ Să ţii infinitul în palma mâinii/ Şi eternitatea s-o cuprinzi într-o oră.” (traducere liberă) Image

Anunțuri

Lolita se hotărăşte să moară – pre- şi postludiu

Posted in Adult content, Ars poetica, Comparative studies, Educative on Aprilie 17, 2012 by psychomnia

Actul al II-lea (sezonul de schimbare a blăniţei sau demascarea „Lolitei”)

 

Been there (all the way), done that (to the full)… Nabokov avea dreptate: e mişto să fii Lolita; te bucuri şi ȋl desfeţi până la abuz ȋn rochiţa, cu codiţe şi cu aerul ăla blestemat de inocenţă bolnăvicioasa…

E ceva care te incita, incepe prin a te atinge acolo jos şi nu se opreşte acolo, ci continuă să urce cu tupeu şi nonşalanţă ca iedera … o buruiană care, să fim serioşi, are farmec până  când ȋncepe să-ţi crape fundaţia… este primul rid care apare pe mutriţa drăgălaşă a „păpuşii incitant de inocente”.

Din acest moment „Lolita” ȋncepe să ȋmbătrânească, se veştejeşte  aşa cum fac mugurii pe care i-a prins ninsoarea intr-o primavara timpurie, după doar câteva zile de soare amăgitor. Acelaşi lucru se petrece şi pe dinăuntru: am văzut cum se strâng şi se chircesc mugurii ȋngheţaţi; pe dinăuntru, starea emoţională e dacă nu similară, cel puţin comparabilă. Şi e departe de a fi plăcută. De aici ȋncolo intensitatea şi durata morţii iederei depind ȋn mare parte de rezistenţa fundaţiei. Dar atunci când ȋnvelişul ȋncepe să crape din ce ȋn ce mai tare, ceea ce era Lolita se ȋmpuţinează văzând cu ochii şi tot ce-ţi rămâne este un soi de vid impersonal după care aproape tânjeşti, te izbesti de ceva care poate fi  orice sau oricum, numai impersonal nu. Deci: „Lolita a murit…Trăiască Pygmalion” – unul provizoriu care se vede liber să şlefuiască după cum pofteşte:

„…mi-e poftă de o femeie deşteaptă – atât de deşteaptă,== incat sa stie sa rada de ea, de mine si de noi – ca suntem caraghiosi, asa – facand pe desteptii si pe prostii in doi, mi-e pofta de o femeie calda – nematerna, ci tandra si iscusita in a primi si a da fizic, mi-e pofta de o femeie frumoasa -de o frumusete autoconstienta – fara fandoseli si falsa modestie, fara aroganta, dar cu cochetarii si frivolitati de femeie care stie ca emana… mi-e pofta de o femeie puternica – si asta nu inseamna ca nu stie sa planga, ci ca are incredere in ea, recunoaste increderea in mine si stie cat de gratuite sunt isteriile… … mi-e pofta de o femeie care are curajul sa simta…da, mi-e pofta de o femeie intreaga la minte, la suflet, la corp… „

Lolita se hotărăşte să moară – preludiu

Posted in Adult content, Comparative studies, Educative, Hot spot, Praf in ochi with tags , , , , on Aprilie 13, 2012 by psychomnia

Actul I (de la extaz la agonie sau despre cum se schimba placa)

NB: Când pare că se joacă cu tine, nu ştii de unde să-l iei, te tripezi, ȋl vrei, ȋl forţezi, el te strânge pe loc, tu forţezi, te joci şi, inevitabil, ȋţi schimbi starea de agregare… totul pentru un du-te-vino care, departe de a te umple, dar jucat aşa cum trebuie poate avea potential de substitut libidinal… culmea e că, deşi joculeţul ăsta (care iniţial părea de-a dreptul delicios) ajunge să ȋţi testeze toleranţa la frustrare, limitele de orice natură, ca să nu mai vorbim de acele puncte nevralgice specific feminine, ȋi dai ȋnainte şi ȋncepi să faci abstracţie până şi de plictis (ak.a. antidotul nr. 1 pentru orice flux libidinal)…ideea e că le poţi duce şi te-ar mai ţine până la un moment dat… se retrage pe bune, te lasă dar nu te forţează şi se ghemuieşte ca un copil speriat… şi se uită la tine… şi nu mai vrea…

Ȋi forţezi mâna, ȋl „castrezi” cât vrei şi eşti domina forever, dar asta n-o să-l ridice şi n-o să-l ȋntărească… ever. Deci nu.

Ȋi plângi pentru că te disperă ȋn final cu mutra aia de copil prins la borcanul cu gem care, deşi e cam fumată (şi el ştie asta, şi tu o ştii şi mai bine, da’ tu i-ai spus-o)… Te ia ȋnapoi cumva… da’ parcă ca să te ostoiască el, ca un fiu de treabă… Screw the maternal shit – it’s not about that…

„Cale de mijloc” (?!) aka „Leaving an option open” – te supui, că tot dominată vrei să fii… aşa real posedată.. Aşa că: dă-o naibii de pudoare, admit it little bitch… Dar te roade undeva sau ţi se pare ceva (orice, de cele mai multe ori nimic) şi vrei să-l tripezi şi tu pe el, că doar „prea binele e duşmanul binelui”… Ok, do it: ȋi fluturi momeala sub nas. Momeala = comparaţia cu alţi posibili masculi alfa. Va muşca. Garantat. Sooner or later. De la un „hit” la altul, după un „session”, un „slumber” sau ȋn funcţie de cum „fit-uie” momeala. Ȋl loveşti ȋn instinct, direct cromozom-hit: reacţia e automată şi organică. Aproape algoritmică, pe modelul stimul-reacţie.

Ergo: Lolita (general, conceptual vorbind) + uşoară „călcare pe bec” + chill şi supusă + comparaţie = are concurenţă, stimuleaza performanţa… Şi te ia in posesie pe tine… Sau tu pe el?…

Ça suivre…

 

Genuinely discrete self…

Posted in Praf in ochi with tags , on Mai 22, 2011 by psychomnia

Genuinely discrete self-proclaiming concoctions of a brilliant and toasted brain… claiming to be right, without posessing the right to be right… it’s about Narcissism, (ab)normality, relativity, and all of the quantum theories… about having, nurturing, displaying, enhancing and transcending quanta of knowledge… and always searching for more, ever wanting to know… about being able to handle the truth and taking it seriously… „like a man”… unbent and first-class, while you’re still standing…

It”s about consciousness…about acknowledging, understanding, and assuming your own… your all… about playing the game, and hanging in there… taking it in… and wearing it well…

It’s about prevailing…about taste, finesse, and fairness… about politeness without complaisane… about honesty and self containment… discovering edges, testing and acknowledging your own limits, realizing when „you’ve had enough… and enough is enough”… About knowing when to stop and deciding to keep that… in full awareness… No „must”, „no  point of no return”, no faceless constrains… It’s only you and your own here and now: belonging and belongings… more or less… casewise…

In the end it’s about you. As simple as that, impossible to rephrase, take apart and „almost put back together”, impossible to embroider, impossible to research… no data, no statistics, no general results… ergo – no theory potential.. No obligations and no certainty, no „safest course”, no guarantee… Nothing to bargain for and nothing to agree on… Nothing you have to prove, no one to prove to… There’s no proof of life… and it has no subsequent utmost value… It’s just being. Being you… being yourself… genuinely living… living completely, fully, entirely… just living… without having to…

It’s about instincts, needs, and drives… It’s about goals and ideals… it’s about ambition, desire, obsession… it’s about addiction and accomplishment… it’s about craving for control and being controlled by the permanent need of achievement…. of outdoing yourself… of self-sufficiency and wholeness…  always wanting more… Always wanting less…

It’s about searching for something… Hedonism, enjoyment, happiness… something you believe in because it’s almost like something you’ve thought about, felt, relished… Something you’ve consumed… exhausted… something you’ve finished… and have no more…

It’s about deserving and frustration… about the ordeal of always having to chose and the freedom of choice… It’s about keeping your options open… something you need to believe in, something you hope for or something you lack… It’s about the past and the future, the sadness of loss and the fear of uncertainty… It’s knowing you can always put an end to it…  and speculating about living and survival… about not giving a damn, and the „I couldn’t care less” syndrome… payback…from settlement of accounts to intentional cruelty…

It’s about sand and rocks both sinking alike, also about „laugh and the world will laugh with you… weep… and you weep alone”… And you do…

It’s about making plans and sticking to THE plan (A or B, whatever)

It’s about discovering yourself, as in the conquest for a territory unknown, the own you actually own… El Dorado), the only posession you’ll never lose (unless it somehow gets rid of you… – somehow dark, gothic, Bacovia – been there, done that, got over it…). Or, in corny-classy manner, until death do us, you, them part…

It’s about Pascal’s wager: stop trying to win… it’s the only way you can have it all…

  1. „God is, or He is not”
  2. A Game is being played… where heads or tails will turn up.
  3. According to reason, you can defend neither of the propositions.
  4. You must wager. It is not optional.
  5. Let us weigh the gain and the loss in wagering that God is. Let us estimate these two chances. If you gain, you gain all; if you lose, you lose nothing.
  6. Wager, then, without hesitation that He is. (…) There is here an infinity of an infinitely happy life to gain, a chance of gain against a finite number of chances of loss, and what you stake is finite. And so our proposition is of infinite force, when there is the finite to stake in a game where there are equal risks of gain and of loss, and the infinite to gain.

 

… the infinite to gain…

… the infinite to gain…

… the infinite to gain…


Clubul picioarelor inegale

Posted in Q's and A's with tags , , , , , , , , , on Aprilie 10, 2011 by psychomnia

“Ei sunt cuminţi…

Eu sunt nebun…

Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu

Poate că cel cuminte-s Eu –

Deşi de câte ori le-o spun,

Eu pentru ei… sunt tot nebun…”

Ion Minulescu

Fuseseră toţi trei la acelaşi medic, nici ei nu ştiau de ce. Dar cum erau prieteni, se îndemnaseră unul pe altul, pentru că, orice ar fi, a preveni o boală este mai bine decât a o trata. Fuseseră în trei zile diferite, le ore diferite, cu gânduri şi aşteptări diferite. Onorariul a fost acelaşi, la fel şi diagnosticul: toţi trei aveau un picior mai scurt decât celălalt; toţi trei se puteau mânri cu “avantajul” unei coloane dereglate şi cu o anarhie geneerală în întregul organism.

“Dacă nu te vei trata, vei ajunge să ţi se strâmbe coloana de tot şi nu se va mai putea face nimic… cel puţin nu fără durere”, îi spusese medicul fiecăruia în parte. Nici unul n-a zis nimic, fiecare a luat reţeta cu tratamentul-minune şi au plecat.

Când s-au întălnit apoi, s-au privit, curiozitatea le strălucea în ochi, întrebarea le stăruia pe limbă. Insă fiecare, ştiind că are un defect, evita să înceapă discuţia de teamă că îi va veni şi lui rândul mărturisirii. Stăteau într-un oarecare cerc, cu râsul spânzuratului imprimat pe faţă, şi tăceau. Nici unul nu ştia ce are celălalt, dar se temea de ce avea el în plus sau în minus. Când, într-un final,cel mai îndrăzneţ îşi spuse păsul, ceilalţi izbucniră într-un râs congestionat. Dar nu râdeau datorită defectului lor comun proaspăt descoperit, rădeau pentru a se apăra de frică – teama de a accepta ceea ce fuseseră dintotdeauna.

Societatea de deschise braţele şi-i acceptă în sânul ei, ştindu-i oameni normali şi cuminţi, fără calităţi şi fără defecte, cum s-ar zice cetăţeni model. Si îi iubea pentru că erau la fel ca ceilalţi, pentru că se integrau perfect în structura sa. Pentru că nu făceau niciodată mai mult sau mai puţin sau altceva decât trebuia. Pentru că nu aveau defecte, mai ales defecte.

„Am un picior mai scurt decât celălalt…”

„Piciorul meu drept nu e la fel cu cel stâng…”

„Picioarele mele sunt inegale…”

Cam aşa răsunară glasurile cetăţenilor model cu defecte noi… Mult după ce vocile lor se stinseră, ecourile continuau să pulseze. Ceilalţi rămaseră împietriţi. După o pauză relativ scurtă, ceilalţi cetăţenil model strâmbară din nas la unison şi murmurară: „Ghinion…” Apoi, strângându-şi graniţele şi ostoindu-şi dezamăgirea, societatea părăsi clubul celor trei cetăţeni ex-model, deveniţi peste noapte… altfel. De ce altfel? Pentru că aveau un picior mai scurt decât celălalt. Nu contează care, nu contează cât, nu contează de ce…

Treptat, cercul de prieteni se strânse şi se dizolvă cu totul, iar rudele se ţineau departe, dând totuşi câte un sfat-două, că doar aşa se face (cel puţin în rândul cetăţenilor-model). Cei trei rămaseră cu un gust amar, poate cu gol undeva înauntru şi cu un picior mai scurt decât celălalt – dintre toate cam singura trăsătură pe care o avuseseră dintotdeauna. Poate nu chiar dintotdeauna, dar oricum… de ceva vreme… Si totuşi, de ce nu-l observase nimeni?

Si aşa, întâi respingându-i, apoi uitându-i cu totul, societatea oamenilor cetăţeni-model şi fără defecte îşi continuă drumul spre perfecţiune stând pe loc, descoperind noi şi noi inegalităţi (poate nu chiar picioare, poate câte o mână, un sân sau un deget) care trebuiau eliminate. Iar piciorul mai scurt sau mai lung decât cel de lângă el devenise sperietoarea copiilor,a tunci când li se spunea: „Vezi, aşa păţeşti dacă nu o sculţi pe mămica!” Si, cine ştie, poate această boală chiar era contagioasă?…

Timpul trecea şi clubul picioarelor inegale, continuând să fie la fel şi totuşi altfel, dăinuia, acceptând în sânul său alţi bolnavi fără vreo boală, dar cu un picior mai scurt decât celălalt. Iar atunci când societatea oamenilor cetăţeni-model şi fără defecte ajunse să-şi elimine toţi exponenţii imperfecţi şi ne-model, rămase un mare… nimic; poate doar un gust amar şi frustrant şi cam atât. Atunci imperfectul deveni perfect şi o altă societate se născu, unde erau acceptaţi şi cei cu picioarele inegale. Astfel, clubul se dizolvă, iar ei continuară să trăiască într-o lume care acum îi accepta şi îi iubea pentru că erau ca ceilalţi – defecţi…

Big Brother is watching you… Sau cum să descoperim Spiderman-ul din noi ȋn 3.14 paşi… musai apăsaţi

Posted in Anti, Comparative studies, Educative, Hot spot, International, Praf in ochi, Q's and A's, Rasu' - plansu', Varia with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on Aprilie 4, 2011 by psychomnia

Şi pentru că am lălăit-o suficient ȋn bârlogul meu schizoid (nu mă ȋntrebaţi care e prima parte care ar justifica ȋnfigerea acestui “şi” idiot taman la ȋnceputul frazei – let your minds blow…) această mare minte a decis ȋn noaptea dinaintea zilei ȋn care nici iarba nu creşte să “facă degeţele jucăuşe”.

Nu vă lăsaţi influenţaţi de titlu (cam kilometric de felul lui, dar psychomnia e frate cu ecranu’ luminos şi cu butonaşele acaparatore, asta o ştie toată lumea); mă gândesc că paranoia dă târcoale, dar STAAAAţi Chilll… nu ne vom juca de-a ”Andreea şi Daniel care fac sex prima dată ȋn direct la Big Brother, nici de-a Soso şi Ernest care nu ştiu ce fac, dar prefer ignoranţa. Ah, şi pentru nostalgici: sadly, nu-I vorba nici despre dragul de G. Orwell care sărmanul, dacă ar intra ȋn acelaşi vălau – aşa, obligat, forţat – ar pute liniştit să ciocnească un păhărel cu iluştrii Alzheimer şi Parkinson. De ce? Pentru că de la “1984”-le lui ȋncoace psihoza paranoidă s-ar fi putut liniştit chema “maladia Orwell”; nu de alta, da’ “boala Big Brother” (pe scurt b BB – King or not) nu prea bagă groaza ȋn tine… Să fim serioşi… şi, oricum, chiar dacă presupunem PRIN ABSURD că la români paranoia omului prost e la mare artă, locul Fratelui cel Mare e luat demult… Ghici ciupercă ce-i???

Din păcate ciupercuţa e doar un burete din ălă porcesc şi nu oferă megarevelaţii, ȋn schimb dacă “pătrundeţi” cele de mai jos, puteţi câştiga chiar premiul cel mare: o Integrare ȋn Absolut cu maestrul G.B. (desigur, nici premiul 2 nu e de neglijat: o eternitate ȋn Nirvana cu… Courtney Love… sau Yoko Ono, pe alese) :0

Enjoy! (Că oricum Cel-de-care-trebe-să-ne fie-frică-şi-al-cărui-nume-nu-trebe-luat-in-blalbabla ne vede si au-au-au…)

“Influenţa dăunătoare a practicii yoga asupra trupului şi a minţii” reiese chiar din titlul omonim al următorului articol luat ca punct de reper, disponibil la adresa www.sfaturiortodoxe.ro. Din această perspectivă, termenul “yoga” circumscrie un fenomen sectar, derivat din spiritualitatea orientală şi încadrat în sfera curentului “New Age”, dar şi un sistem de practică religioasă, “prezentat ca un panaceu pentru cvasitotalitatea problemelor cu care se confruntă omenirea”. Aşa cum m-am obişnuit deja, însăşi exprimarea la nivel discursiv impune o analiză profundă şi o argumentare riguroasă, deoarece unor termeni ca “panaceu” şi “cvasitotalitate” nu li se cuvine asocierea unor cuvinte comune. Se cuvine, însă, o precizare esenţială: în articolul citat nu se specifică clar ce anume este yoga[1] (termenul de “fenomen sectar” pe care i l-am atribuit nu face decât să încadreze conceptul în sfera supraordonată a sectelor) şi prin ce se diferenţiază ea de alte “fenomene sectare”; din contextul articolului reiese doar faptul că yoga implică aşa-numitele “asane” (posturi specifice) şi, ca atare, se referă la un fel de antrenament fizic, ceva între gimnastică de întreţinere şi tratament medical homeopat.

Nice combo between a plant and rubber...

Eficienţa acestor exerciţii fizice se traduce la început printr-o “stare de bună dispoziţie şi revigorare” ce poate fi atribuită fie “unor anumite ‘puteri ascunse’ activate prin intermediul asanelor yoghine” (varianta exagerată), fie “mişcării, punerii în activitate a corpului” (varianta realistă). Într-adevăr, dacă definim conceptul exclusiv ca “fitness exotic”, ca în cazul articolului citat, iniţial nu vom observa mari diferenţe între “sistemul yoga” şi oricare altă metodă bazată pe principiul “Mens sana in corpore sano”. Ulterior, însă, practica yoga începe să se distingă printr-o serie de influenţe negative, de cel mai divers sorginte: de la dureri fizice provocate de asane, “aceste poziţii yoghine ciudate, absolut nefireşti pentru corpul uman”, la diferite dezechilibre biochimice şi modificări metabolice în organism, până la declanşarea unor efecte psihotrope, similare intoxicaţiilor cu substanţe narcotice, cum ar fi agitaţia psiho-motorie sau tulburările de percepţie sub forma halucinaţiilor vizuale/auditive. Impactul negativ al acestora asupra subiectului “neexperimentat duhovniceşte” creşte în intensitate proporţional cu adâncirea confuziei legate de originea incertă a experienţelor trăite: “Este de provenienţă fiziologică? Este o festă jucată de simţuri? Este de sorginte psihică, precum halucinaţiile psihopaţilor[2] care ‘aud’ voci şi au ‘viziuni’? Sau este un eveniment spiritual? Iar dacă este un eveniment spiritual, de la cine provine? De la Hristos sau de la diavol (…)?”.

Nah, care-i verdictul? "H"sau "S"?

Interesant este faptul că, deşi expune toate aceste variante ca fiind posibile, articolul nu se axează pe explicaţia spiritual-demonică, cum m-aş fi aşteptat, ci pe interpretarea “de sorginte psihică”. Cu alte cuvinte, dacă practici yoga e posibil să înnebuneşti. În sprijinul acestei butade articolul îl citează pe Swami Satyananda[3], care, vorbind despre tehnicile yoghine, nu doar admite posibilitatea alienării (ca “excepţie care confirmă regula”), ci îi şi atribuie acestui fenomen psihopatologic o incidenţă considerabilă: “’Împreună cu această şansă a eliberării de îngrădiri şi neplăceri, există pe de altă parte posibilitatea ca cineva să înnebunească şi să-şi petreacă restul zilelor într-un ospiciu psihiatric. Din nefericire, aceasta s-a întâmplat unor oameni care au urmat practicile yoghine fără povăţuire sau n-au ascultat sfaturile profesorului lor’ (extras din periodicul grecesc Yoga, nr. 15/1981, pp. 41-42)”. Din punct de vedere logic, rolul autorităţii în transmiterea informaţiilor specifice şi coordonarea activităţilor practice este de bun simţ; din punctul de vedere al tehnicilor yoga de care aminteşte Swami Satyananda, este de apreciat precauţia pe care acesta o impune referitor la posibilele efecte acestei practici. Cu toate acestea, sfidând logica şi bunul simţ, articolul utilizează citatul respectiv doar pentru a evidenţia potenţialele riscuri pe care le implică această practică yoga, care contribuie la conturarea caracterului său dubios şi obscur; astfel, afirmaţiile lui Swami Satyananda suferă o interpretare cu totul aberantă, care se rezumă la “încercarea evidentă de transfer a întregii responsabilităţi asupra discipolilor”, în timp ce vinovat de “promovarea abundentă” şi fără discernământ a practicilor yoga se dovedeşte a fi însuşi maestrul (în ciuda afirmaţiilor suficient de clare pe care acesta le face cu privire la pericolul practicii yoghine).

Deşi dovedeşte cunoştinţe de psihopatologie care sunt fie extrem de precare, fie lipsesc cu desăvârşire (a se vedea exemplul cu “halucinaţiile psihopaţilor”), articolul îşi permite interpretarea practicii yoghine din perspectivă psihopatologică. Accepţiunea de “boală psihică” (termenul literal este “nebunie”) pe care articolul o atribuie acestor practici pare a fi plasată la confluenţa dintre disfuncţionalităţile organice amintite mai sus şi dezechilibrele psihice implicate de acestea; etiologia acesteia se rezumă la tratarea necorespunzătoare a disfuncţiilor resimţite la nivel fizic şi la ignorarea efectelor acestora pe plan psihic. Această perspectivă deosebit de reducţionistă este pusă pe seama “mentalităţii religioase hinduse, care considera nebunia ca fiind ‘sfântă’”[4]. În faţa acestor afirmaţii ce contrazic nu doar logica elementară, ci însăşi realitatea faptică, dau dreptate articolului când afirm “Comentariile sunt de prisos”.

Articolul nu se limitează, însă, la perspectiva decompensării psihopatologice implicate în practica yoghină, ci se extinde la  influenţa eminamente nocivă a sistemului yoga asupra integrităţii umane, la baza acestui sistem aflându-se o atitudine fundamental psihopată. Principalul inculpat este acelaşi Swami Satyananda, căruia i se impută, de această dată, “lipsa oricărui scrupul într-o atitudine” cum este următoarea: “’Totuşi, oamenii spun că trezirea Kundalini este primejdioasă. De ce? Bineînţeles, se pot întâmpla şi accidente, este posibil să sfârşiţi la psihiatrie pentru un timp. Dar totul pe lumea aceasta est eun risc. Viaţa reprezintă un mare risc, şi omul trebuie să fie un luptător îndrăzneţ, gata oricând să rişte. Ce se va întâmpla dacă eu exersez Kundalini Yoga şi înnebunesc? Atunci veţi începe voi să exersaţi şi, dacă înnebuniţi, va începe altul. În cele din urmă vom îmblânzi Kundalini’. (Yoga, nr. 5/1981, p. 8)”. Cu toate că afirmaţiile citate sunt scoase din contextul lor originar, ele exprimă însăşi“concepţia generală despre lume şi viaţă a hinduismului”; deşi această concepţie se dovedeşte centrală în sistemul yoga, ea nu este nici măcar schiţată ca şi noţiune, cu atât mai puţin specificată sau delimitată filozofic. În schimb, se consideră relevantă o experienţă personală care a văzut lumina tiparului în 1976, în publicaţia Orthodoxos Typos, din care articolul redă un fragment generos, de asemenea scos din context. Redau totuşi fragmentul citat care, deşi destul de lung, îmi oferă ocazia unei analize de text, cu afirmaţii pe cât de absurde pe atât de amuzante:

“Este relevantă, în acest sens, şi mărturia Teodorei Katelouzou, publicată de către ziarul „Orthodoxos Typos”, in 1976: ‘Prin tehnica lui Maharishi, şi prin toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste (o generalizare nevinovată n-a omorăt pe nimeni), omul se autohipnotizează (o adevărată performanţă care ar putea scoate psihoterapeuţii hipnotişti la pensie) si pierde orice urmă de voinţă şi de iniţiativă (imaginea science-fiction a “omului-robot”). Este o spălare a creierului (“brainwashing”-ul din capitolul anterior suna mai serios) care se impune treptat şi care are drept rezultat final pierderea completă a personalităţii (asta-i mult mai gravă decât orice psihoză). Mi-a adus şi mie serioase prejudicii sub aspect mental, căci nu mai puteam să mă concentrez în nici o împrejurare şi îmi pierdusem toată energia. Din clipa în care am incetat să meditez, mi-am putut continua fără probleme studiile. Metoda lui Maharishi făcea destule victime (oare destul înseamnă suficient?). Un tânăr care practica meditaţia transcendentală s-a sinucis în timp ce urmărea un seminar al lui Maharishi. Un altul şi-a pierdut definitiv vocea. Un căpitan grec a început să prezinte tulburări psihice din ce în ce mai grave, până când l-au închis la psihiatrie (Aparent “destul” înseamnă “trei”). Mulţi tineri pe care i-am văzut cu ochii mei începeau să schiţeze mişcări spasmodice, gesturi din cele mai bizare si aveau numeroase alte reflexe pe care nu le puteau controla (reflexul este o acțiune automată involuntară neuromusculară declanșată printr-un anumit stimul (excitație), care prin definiţie se sustrage controlului conştient şi voluntar)’”.

Cred ca "Gurul cel rau" ar fi fost muult mai eficient decat Omu'Negru:))

 

În încheierea articolului se fac unele adăugiri “de ultimă oră”: exerciţiile yoga presupun concentrarea minţii “în anumite puncte concrete ale corpului, care diferă în funcţie de exerciţiu”, concomitent cu repetarea unei mantra (aparent nu foarte diferită de recitarea unei poezii) care invocă una dintre “miile de zeităţi hinduse”. Astfel, pe lângă faptul că sunt deosebit de periculoase prin toate influenţele amintite mai sus, tehnicile yoga sunt şi extrem de dificile; esenţial este, însă, “caracterul profund religios al practicii yoga” (exprimat prin mantra), care este mult mai periculos decât orice metodă de brainwashing, prin “implicaţiile duhovniceşti ale practicării acestor exerciţii”care devin automat “consecinţe similare cu cele ale apostaziei[5]”. În concluzie, yoga desemnează un vast sistem de tehnici şi practici de inspiraţie religioasă hindusă a căror caracteristică principală rămâne multitudinea de poziţii/posturi corporale sau asane, distincte ca denumire, dar asemănătoare ca grad de dificultate. Deşi scopul lor constă aparent în îmbunătăţirea sănătăţii mentale şi fizice, practicile yoga exercită preeminent o serie de influenţe negative asupra fiinţei umane: suprasolicitarea fizică contribuie la apariţia tulburărilor organice şi a patologiei psihice grave, în timp ce adeziunea la principiile spirituale şi religioase postulate de un anumit sistem yoga este sinonimă cu renegarea Dreptei Credinţe care este ortodoxia. Aceasta este de departe cea mai gravă implicaţie de până acum.

Sooooo. Brothers and sisters (but especially brothers), are you with meeeee??????

Going once, going twice… ? goinggggg… stretchiiinnngggg… propun să ȋnvăţăm cum să devenim de gumă… Poate o să ajungem să semănăm cu ursuleţii Haribo şi o să adopte nemţii… Eu vreau să fiu ăla portocaliu! J


[1] Termenul implică mai multe accepţiuni: în sens larg, yoga este privită ca fiind un mijloc de desăvârșire atât fizică, precum și spirituală; în sens restrâns, yoga presupune o combinare între exerciţii şi meditaţie, şi totodată una din cele şase școli ale filozofiei hinduse, bazată pe meditație ca o cale spre auto-cunoaștere şi eliberare; în accepţiunea occidentală, yoga este asociată în primul rând cu practicarea așa-numitelor asana (poziții) incluse în Hatha Yoga.

[2] În acest context, termenul este greşit utilizat. Cuvântul “psihopat” face trimitere la noţiunea de “psihopatie” care se referă la categoria nosologică a tulburărilor de personalitate şi se caracterizează prin deficienţe interpersonale şi afective, perturbări ale sistemului axiologic şi comportament deviant. Bănuiesc că termenul dorit este cel de “psihotic” care implică noţiunea de “psihoză” – termen generic dat unor boli psihice grave ce se manifestă prin importante tulburări la nivelul percepţiei, gândirii, afectului şi comportamentului, în cadrul cărora pot apărea aşa-numitele simptome “productive”, ca de pildă halucinaţiile. Aşadar, în contextul fragmentului citat, este mult mai probabil ca halucinaţiile să fie ale psihoticilor, nu ale psihopaţilor.

[3] Swami Satyananda Saraswati (1923 – 2009) – maestru de yoga şi guru de origine indiană care a conceput şi dezvoltat sistemul yoga ce-i poartă numele şi a răspândit această practică atât în India cât şi în Occident. Prin Satyananda Yoga se înţelege o filozofie, un stil de viaţă, o doctrină, un set de învăţături şi/sau de practici aferente; concret, acest sistem yoga încorporează anumite practici tradiţionale, cum ar fi asanele (posturi specifice), pranayama (exerciţii de respiraţie) şi meditaţia, cu scopul realizării unui echilibru la nivel mental, energetic şi fiziologic.

[4] Din punct de vedere istoric, perspectiva scrierilor religioase hinduse asupra conceptului de “boală psihică” se distinge net de cea expusă mai sus şi poate fi rezumată astfel: “Diferite scripturi antice hinduse, ca Ramayana sau Mahabharata, oferă descrieri fictive ale unor stări depresive sau anxioase. În general se considera că tulburările psihice reflectă anumite entităţi metafizice, elemente ale supranaturalului sau rezultate ale unor vrăji. În lucrarea intitulată Charaka Samhita, datată 600 î.e.n. şi considerată parte din Ayurveda (‘cunoaşterea vieţii’), boala psihică era considerată rezultat al  unui dezechilibru dintre trei tipuri de umori (sau ‘Dosha’); se descriau şi diferite tipuri de personalitate, în funcţie de propensiunea fiecăreia spre anumite griji şi dificultăţi. Ca posibile cauze erau sugerate următoarele:  regimul alimentar necorespunzător, lipsa respectului faţă de zei, maeştri sau ceilalţi semeni, şocul mental ca urmare a bucuriei sau fricii excesive şi lipsa activităţii fizice. Tratamentul presupunea utilizarea diferitelor remedii, precum:  plantele şi alifii, amulete şi incantaţii, persuasiune de ordin moral sau emoţional sau supunerea persoanei la un anumit şoc.” (www.wikipedia.org)

[5] Termenul se referă la o renunţare publică la o anumită credinţă religioasă, renegare a unei doctrine sau concepţii” (DEX, http://www.webdex.ro).

A fost o dată ca niciodată…

Posted in Anti, Comparative studies, Praf in ochi, Rasu' - plansu', Universal pictures, Varia with tags , , , , , , , , , , , , , , on Martie 14, 2011 by psychomnia

Din seria mail-uri primite de mine – dovada că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă şi că noi, românii avem basme pe măsură: un „profil psihologic” al personajelor consacrate din basmele româneşti „genuine”… Treaba cu adevărat faină e că nu minte cu nimic şi, dacă stăm să ne gândim bine, da’ bine de tot, aşa stau lucrurile cu adevărat.

Care lucruri? Uite astea de mai jos…

Enjoy!

 

 

Basmul românesc. Caracterizarea personajelor

Vom demonta astăzi un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul pozitiv
din basmele româneşti, iar Zmeul un ticălos fără pereche. În fapt, aşa cum
vom vedea imediat, lucrurile stau exact pe dos.

Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai
importante personaje din basmele româneşti.

Împăratul

E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns împărat e
că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin urmare
mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai împărăţia.
Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei
fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia mică
în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori, când
e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme: primul individ care-i
aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie.
Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în mormânt.

Fata cea mare şi fata cea mijlocie

Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora
mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e
aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante că nici
un zmeu nu le vrea.

Fata cea mică

E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi
curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

Făt-Frumos (Fefe)

De obicei, e unu’ căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun
coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece
menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui
sau cu flăcăii satului, da’ vrea să dea lovitura. Şi, când boul de împărat
dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă
primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici nu-l interesează
prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la tovarăşi că de
obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante două.

Calul

E singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită apreciere.
Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea
ce arată încă o dată că împăratul e un idiot – nu aşa te porţi cu o
asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în
vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să
intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte să
fie în echipa Zmeului.

Mama Zmeilor

Este exact opusul împăratul. În primul rând, la ea e sigur că e mama
zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două
plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia
hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri,
dregători, sfătuitori, etc.

Zmeul

E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate zilele,
umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un om
care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e – a ucis, a luptat, a
umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui! Aşa merg lucrurile pe
tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă
împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui.
Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt
convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în
baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce
la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.
Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase.
Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi
ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapa
pe ei. Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un
excelent strateg militar şi un bun trezorerier.
Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a
venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat
nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi
din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata aia
mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă
eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum
cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi bunicul
lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără
ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct: „Fă,
te iubesc, te vreau! Treci încoace.” Şi prostul chiar o iubeşte: n-o
forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri,
o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste în
care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o
violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot citesc numai de
caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o
ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n
fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi
toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să
fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă
istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu
masca de castraveţi pe faţă.
Carevasăzică, moldoveanca trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele,
şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul
mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci cu
Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da’ mai întâi încep să se hârjonească
în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din nişte buşteni
tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al
castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin.
Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia – în sfârşit! – i se
aprind beculeţele.

Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un
corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot
ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.
Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:

  • dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor

incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.

  • dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umblăe

toţi după fundul tău şi după averea lu’ tac-tu.

  • dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de

papagal.

Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar fi
rupt gâtul lui Fefe cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi
dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la tac-su
acasă. Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi
i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în
cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem bdsm din toate
gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru că fiecare merită să-şi trăiască
propriul basm.