Din lumea celor care cuvântă: The talk-show host
Vorba lunga - bogatia omului
Mă gândeam nopţile trecute (în parte datorită status-ului meu insomniac) la un fel de truism care a devenit foarte popular în zilele noastre: “N-ai facebook, nu exişti”. N-am de gând să dezbat aici cât de “true” e chestia asta, pentru că ţin la existenţa mea pe facebook şi, personal, vreau să exist în continuare. În schimb, în cursul unei recente discuţii pe teme literare (în care a apărut în mod evident şi Eminescu) mi-a picat o fisă:
În scrisoarea I, Eminescu zice:
“Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj (…)”
Ce deduc eu de aici nu ne face prea mare cinste. Noul nostru “act de identitate” (a.k.a. Facebook) e caracteristic muritorilor de rând; asta înseamnă că oricine ştie cât-de-cât să scrie şi să citească poate avea cont pe Facebook. Nu te prea face să te simţi special, aşa-i? Well… nici nu prea eşti; partea bună e că nu eşti singurul, noi toţi ne cam bălăcim în aceeaşi oală. Şi deşi toată lumea ştie că toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali ca alţii şi în principiu nimeni nu e de acord cu asta, cu un lucru trebuie să fim totuşi de acord: faptul că ai cont pe Facebook nu e un privilegiu şi nu te face faimos. Facebook-ul e pentru plebe. Pentru aristocraţi s-a inventat talk-show-ul.
Citez din “clasici”:
http://en.wikipedia.org/wiki/Talk_show
Vă mai amintiţi de Jerry Springer? Exact, un fel de “Dan Negru” al americanilor… o variantă ceva mai roşcovană, mai bine hrănită şi mai “alunecoasă”, dar în esenţă… el e: omul-orchestră care, pe lângă faptul că a fost implicat în politică, are origini evreieşti, nu s-a născut în ghetou şi n-a fost violat cu bestialitate, are tupeul de a fi… BĂRBAT! Ugghhh…Şi nu orice bărbat; Da, da, e vorba de acelaşi “Dan Negru” al americanilor… care dacă înainte ţi-era oarecum indiferent, probabil că tocmai a avansat la statutul de “antipatic rău”. Dramatic, nu? Şi mai dramatic sună în engleză:
In the middle of the people
And still Springer went where no man has gone before… competing against Oprah Winfrey (a.k.a. The Ultimate Talk-Show Mistress, The Mother Theresa of Entertainment, and so on)…
[Fast-paced instrumental music, background]
And the “Oscar” goes to… [Fast-paced instrumental music continues]
Guess who?… [Fast-paced instrumental music intensifies]
None other than… THE JERRY SPRINGER SHOW: “In 1997 and 1998, the show reached its ratings peak, at one point becoming the first talk show in years to beat The Oprah Winfrey Show” !!!
Pentru că Jerry nu este un bărbat oarecare, ci unul care a început să se joace de-a talk-show-ul nu prin a se da rotund cu celebrităţile invitate, cum au făcut (şi fac în continuare) alţi moderatori de succes, de genul: Jay Leno, Larry King, Jerry Lewis; ah, şi să nu-l uităm pe David Letterman, un fel de Tom Jones al divertismentului, sub aspect de “tinereţe fără bătrâneţe”; cred că taica Letterman este probabil primul (şi singurul) american care l-a citit pe Alecsandri, de vreme ce sufleteşte se simte ca un puber; potenţial de “teoria conspiraţiei” avem: ceea ce poate să implice faptul că “his role model” (că tot se poartă chestia asta) este nimeni altul decât Dan, căpitan de plai, veşnic tânăr şi ferice. Eh, tot mai bine decât Justin Bieber (despre promit cã voi scrie în curând)…
Observ acum că la majoritatea moderatorilor americani de succes, prenumele (nu contează dacă e cel real sau un pseudonim) se termină într-un “y” zglobiu… which adds to the flavor.
Da, e clar: „y”-ul te face mai familiar, mai lejer si, desigur, muult mai „cute” (bãnuiesc cã destui români ar fi foarte de acord cu mine). Dar, life’s still a bitch, deci „y”-ul vine la pachet OBLIGATORIU cu menţiunile: Un singur “y” ajunge. Fără 2 puncte. Fără plăcuţa cu nume care-ţi “ia ochii” când te intersectezi cu un Tir…. (aviz românaşilor noştri „beyond cuteness”);
Cu toate cã s-a dat dezlegare la „y”, nu toatã lumea are parte de ea. Excepţie face nimeni altul decât bietul David Letterman, care, deşi emană tinereţe şi spontaneitate prin toţi porii, trebuie să recunoaştem că s-ar demite în ultimul hal dacă s-ar reboteza ca… “Davey” (parcă scriam sus ceva de Justin Bieber…); pe lângă faptul că fantasma asta mă face să rânjesc ca un mic Mengele (imaginea veveriţoiului Davey, strămoşul faimoşilor Chip şi Dale, cu o voce care aduce nemaipomenit de bine cu Donald Duck şi cu atitudinea lui Daffy Duck, Bugs Bunny şi Tweety laolaltă); şi, perverşilor, Chip si Dale se numeau veveriţele alea cute şi asexuate din desenele animate, nu stripperii!
Lăsând psihopatia la o parte, realizez că o asemenea gafă ar putea fi cam singura care l-ar elibera pe Letterman de imaginea dezastruoasã câstigatã în episoadele cu Marylin Manson… Cum a dat-o în bară “Davey” al nostru? Simplu: făcând uz de tinereţea şi spontaneitatea, care am stabilit deja că îi curg prin vene, a fost suficient de neinspirat cât să-şi dezvăluie acea mică părticică de “moşulică libidinos şi adeziv” prin întrebările mai mult decât indiscrete adresate lui Manson; iar acestea puteau fi numărate pe degete. Farmecul lui Davey a început cu adevărat să “ţopăie” zglobiu o dată cu glumele grosolane, specifice puberilor cu vocea în schimbare care fac mişto de… orice. Davey e cu atât mai cool, cu cât nu numai că a transcins de mult vârsta consacrată bancurilor de genul, ci şi primeşte bani pentru asta… Which makes him even cooler than Chuck Norris (în cazul în care am spus o erezie, mă pocăiesc… sincer).
Din moment ce Davey e mai public decât Internetul, îmi permit şi eu să public (cu reverenţa cuvenită) câteva “zburdălnicii”:
Disastrous Interview
David Letterman:
(Laughs) Now…hmm…You and I are both from the midwest, you’re from Canton Ohio and I’m from Indianapolis Indiana and I’m guessing that’s about all we have in common. (Audience and DL laugh)
Marilyn Manson:
(Not laughing) Yeah, that’s right…
David Letterman:
Are you more of a guy like me, or your pretending to be not a guy like me? I don’t think anyone should be a guy like me, you understand what I’m saying?
Marilyn Manson:
I’m not sure if I understand the question….
David Letterman:
You’re not sure to underst… do you like bacon? (Audience laughs)
Marilyn Manson:
I like Bob Doan…
David Letterman:
(Laughs) Oh yeah! People, their impression of you is many people like you, of course your fan base, other people are (?) and horrified by you and what you supposedly stand for. is that planned or something?
Marilyn Manson:
It’s all about majoring success not only by the mind of the people that love you but the ones that hate you too ‘cause if you do something that everybody loves it’s not gonna work too much.
David Letterman:
Do you like to get people upset, is that part of what fuels your…
Marilyn Manson:
I like to provoke people so they think, you know, I think it’s the healthy part of entertainment… that you don’t get too much from the spice girls. (Audience laughs, applauses and cheers)
David Letterman:
(Laughs) You know what I like, maybe I can (Caughs like he’s shy) turn you on to this, as the kids say…aaahemmm… the women’s hockey team, oh man, I love the women’s hockey team
Marilyn Manson:
Well, they’re the ones that smoked pot ‘cause I’m not keeping…
David Letterman:
(stops Manson) I think those are the canadians snowboarders…
Marilyn Manson:
Ah…
„Voici” si Varianta „live”:
Şi abia acum urmează bomboana de pe colivă: Davey nu numai că a supravieţuit emisiunii (lucru cu atât mai remarcabil, cu cât 99% dintre fanii Manson – care nu-s tocmai ceea ce s-ar numi duşi la şcoala de balet şi bune maniere – continuă să-şi dispute dreptul de a-l căsăpi); mai ştii, poate Davey are intre 7 si 9 vieţi, precum pisicile (că vârsta cronologică se apropie de valoarea asta) sau, şi mai şi, poate Davey e darul lui Dumnezeu pentru americani (aşa cum a fost Gică Petrescu pentru români); eh, să lăsăm filozofii să-şi bată capul cu dilemele astea… Eu am o altă întrebare:
Cine ghiceşte primeşte un premiu…
Ceea ce mă determină să ajung la următoarea concluzie: când mă fac mare (înainte sau după reîncarnarea în corp de câine pavlovian) vreau să fiu Davey 🙂
psychomnia 
Lasă un comentariu